All that jazz… (la Sala Palatului)

Candva, cineva, imi spunea ca jazzul este o muzica matura, pe care o poti simti cu adevarat de la treizeci de ani in sus. Poate ca intr-adevar iti trebuie o ureche muzicala matura, destul de exersata incat sa surprinda planuri, tematici si tonalitati muzicale diferite, care se suprapun sau se succed, destul de sensibila incat sa se transforme intr-un conductor al vibratiei emotionale, dar dincolo de toate acestea, dincolo de o ureche antrenata, poate mai important este sa existe o inclinatie nativa sau educata, catre a imbratisa frumosul, in varianta lui complexa si variata.

Prima data cand m-am indreptat catre jazz a fost in clasa a IV-a, pentru ca, nu stiu cum s-a facut, ca singurul cd care exista in casa, dupa achizitionarea unui casetofon, a fost unul care reunea o serie de piese jazz celebre. L-am ascultat de atatea ori, ca era imposibil sa nu-mi intre in sange, si sa nu se transforme intr-o pasiune.

De ce jazz? Poate pentru gravitatea si tandretea contrabasului, pentru melancolia si veselia pianului, pentru romantismul si dinamismul saxofonului… Poate doar pentru ritmul extraordinar pe care corpul incepe sa-l preia, si sa il transforme in energie pura, poate pentru dragostea cu care jazzistii isi canta pasiunea, pentru ca daca nu esti indragostit de jazz, nu ii poti transmite spiritul catre cei care te asculta.

Acum, dupa 14 ani, particip la primul concert de jazz, live, la Sala Palatului, concert ce face parte din festivalul “Masters of Jazz”, si care i-a avut in centrul atentiei pe Monty Alexander Trio si Count Basie Orchestra. Dupa o asteptare de o ora, datorata unei confuzii legata de ora inceperii concertului, intru intr-o atmosfera usor letargica, care se revigoreaza pe parcurs ce trio-ul de vis incepe sa se dezlantuie si sa creeze acea legatura magica cu publicul… Dintre interpretari, mi-au ramas in minte si suflet doua, una fiind o versiune a piesei lui Bob Marley, “No woman, no cry”, si alta, creatie personala Monty Alexander, “Hope”. Ultima, “Hope”, este cu totul speciala, pentru ca te poarta prin stari emotionale foarte variate (usoara melancolie, un joc subtil al clapelor de pian asemeni saltului de bucurie), ca la final, acel final superb, in care se topesc corzile contrabasului in batai de inima, sa ramai fara cuvinte, fara rasuflare, in tacere totala. Si asa am si ramas, toti, pentru ca in fata unei creatii atat de complexe, reactia sufletului este una de uimire.

No woman, no cry!

A doua parte a concertului a adus pe scena faimoasa orchestra Count Basie, o orchestra omogena, armonioasa, premiata din plin de-a lungul anilor, ai carei membri au avut fiecare momentul de solo, care ne-a facut sa ne sculam in picioare si sa ii dam voie corpului sa raspunda la minunata muzica. Din pacate, publicul a fost unul destul de rigid si reticent la exteriorizari… lucru ce nu mi-l pot explica. Cum poti trai jazzul altfel decat prin corp, dupa ce a patruns in minte si inima? Cum poti sta teapan in scaun, cand o asemena orchestra mai ca nu te invita sa canti pe scena, alaturi de ea?

La un moment dat, i se ofera contrabasului momentul sau de glorie… si ce moment! Ludic si vibrant, contrabasul si-a castigat pozitia centrala, dincolo de rolul de a crea acea atmosfera placuta si calda, prin tonurile sale joase si “pline”.

In a mellow tone

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s