Omul din La Mancha (6 noiembrie 2008)

Sunt eu, Don Quijote, senor din La Mancha

meksyk_don_kichot_flash_enlarged

Ce mi-ar placea sa ma curajul de a fi un Don Quijote!

510n6pnxy7l_ss500_

Mie intotdeauna mi-a placut Don Quijote. Si atunci cand m-a facut sa plang, si atunci cand m-a facut sa rad. Nu vreau sa-l psihologizez, nu vreau sa-l disec. Unele lucruri sunt mult mai frumoase daca le lasi exact asa cum sunt. Imi place cu atat mai mult cu cat mereu l-am asociat cu figura lui Peter O’Toole (actorul meu preferat), pe care l-am adorat in filmul The Ruling Class (cu destule trimiteri la Don Quijote al lui Cervantes)

tudor_gheorghe

Punerea in scena a povestii a fost foarte frumoasa. Intr-un decor simplu, intim (care mi-a adus aminte de acea intimitate pe care Tudor Gheorghe a reusit sa o creeze cu cateva zile in urma, in spectacolul “Taina Cuvintelor”), Cervantes joaca rolul propriului sau personaj, asteptand sentinta inchizitiei, si ii antreneaza pe toti cei din inchisoare sa participe la nasterea operei sale, ca un troc in schimbul unui verdict pozitiv din partea lor- ca si cand, ar fi contat. Piesa a fost un musical, dupa urechea mea de novice in astfel de spectacole, reusit. Prestatia pe scena a actorilor a fost foarte buna, si mai cu seama doua piese s-au detasat puternic in topul favoritelor mele si a suprapunerii perfecte peste tema si scenariu (cand o iesi “soundtrackul”…). Tudor Gheorghe, impersonandu-l pe Don Quijote (Cervantes) a dominat scena, secondat perfect de Valentin Mihali care a dat nastere unui Panza simpatic, energic si foarte intelept. Monica Ardelianu mi-a placut in mod deosebit pentru usurinta cu care a intrupat si exprimat, prin voce, doua instante feminine atat de diferite. Ascunsa binisor dupa decorul din schele si plafoane din lemn, orchestra a fost impecabila. In anumite momente, prezenta dirijorului Marius Hristescu, in prim plan, undeva pe plafonul de sus al scenei-decor, luminat de un reflector, dirijand elegant, imbracat in frac negru si manusi albe, in timp ce personajele isi jucau rolurile nestingherite, a conferit o nota bizara intregii piese, In acele momente (si chiar si in timp ce aparea, din nu stim ce cotlon, un clovn gras ce facea semene disperate- salii, personajelor? Cui?) ma simteam prinsa intr-un film de David Lynch, in care te puteai astepta la absolut orice, inclusiv la ruperea logicii firesti a realitatii.

O piesa care a inceput dupa bunele reguli ale unui clasic, a surprins prin cateva “varfuri” neasteptate, s-a desfasurat la nivelul asteptarilor (si chiar mai mult) si s-a incheiat intr-o mare de aplauze.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s