Blandetea Dragonului

Am terminat de citit cartulia cumparata de la Editura Palaralela 45, “Blandetea Dragonului” de Ignacio Martinez de Pison , pe care incepusem sa o ponegresc, dupa doar 20 de pagini (rusine mie! Ar fi trebuit sa stiu ca uneori, pofta vine mancand!). Nu ma dezic total de ceea ce am scris atunci, insa, trebuie sa recunosc ca pe parcurs au aparut elemente noi, destul de interesante.

coperta_197481

Asadar, baietelul nostru tot in casa bunicilor este, tot doritor de a descoperi tainele  ei ascunse, si tot bolnavior (de ce anume, n-am aflat, dar, dupa cat de scretos a fost scriitorul cu mine, incepusem sa dezvolt un delir paranoid, cum ca bunicii, toata familia, conspira ca acel baietel sa nu poate iesi din perimetrul acelei case, din sanul ocrotitor al familiei).

Pentru ca nu ii este permis sa iasa afara, si nici macar sa se deplaseze prea mult in incinta caminului, baietelul incepe sa se refugieze in povestile de bravura ale bunicului sau cele pe care le aude despre tatal sau, care era infatisat mereu ca un erou, un luptator, un neinfricat, in cartile de aventura pe care le citea si in speranta ca mama lui va veni din tarile indepartate sa-i povesteasca pataniile prin care a mai trecut (ea fiind jurnalista, purtata mereu spre locurile unde se intamplau cele mai interesante lucruri).

Bunicul, impunator si mandru, castiga imediat dragostea si admiratia nepotelului, care, in lipsa unei figuri paterne, se agata de toate dovezile de barbatie si darjenie ale acestuia. Bunica, blajina si  afectuoasa, se ingrijea mereu ca el sa-si spuna rugaciunea, sa manance tot si sa nu faca efort, asa cum ii recomandase medicul. Baietelul nostru avea si doi prieteni, parca si ei desprinsi dintr-un tablou stereotip al vietii de familie: unul rautacios, pus mereu pe harta, si altul cumintel si timid, care cauta mereu confirmarea, respectul lui, incerca sa-l castige de prieten cu orice pret (imi pare rau ca micul rautacios a disparut din peisaj, dar asa se intampla cu cartile mici care tin in spate povesti mai mari- duc la sacrificarea unor personaje si a unor istorii de viata ce ar fi putut interesa pe cititor). Pe parcurs, apar si o guvernanta, destul de autoritara si ferma, si un profesor care trebuia sa se ingrijeasca de educatia si invatatura copilului cata vreme el inca nu putea frecventa scoala (un profesor simpatic, si el cu suflet de copil, cu care a facut imedia echipa (atribuindu-si chiar nume “secrete”, din cartile pe care le-au citit amandoi, astfel inca sa creeze o alianta) care a hranit pasiunea baiatului pentru cartile de aventura ale lui Jules Verne si ale lui Tintin, si i-a deschis apetitul pentru muzica buna).

Dar familia asta, ca orice familie, avea probleme, carora copilul le-a facut fata asa cum a stiut mai bine (si asa cum fac multi copii): le-a negat (“Nu bunicul meu nu este un hot! Nu, bunicul meu nu este un nenorocit care o necajeste pe bunica! Este doar vina ei! Iar bunica… bunica nu este bolnava cu adevarat! Vorbeste, se sfatuieste, urzeste comploturi impreuna cu Omul Invizbil! Iar guvernanta este rea! Incearca sa imi faca rau, mama, trebuie sa ma crezi!”). Le-a mistifica, a creat o intreaga poveste fantastica in jurul lor, in care am fost prinsa cu iscusinta si incepusem chiar sa confer dimensiuni usor mistice intregii carti (eh, nici eu nu-s departe de mintea lui de copill!), iar in momentul in care universul lui incepe sa se destrame, incetul cu incetul, el se incapataneaza sa se agate cu indarjire de ultimele farame ale imaginatiei, pentru ca pentru un copil fara repere, imaginea pozitiva, chiar si iluzorie, a eroului sau este mai importanta decat realitatea.

Intr-un fel, ironic, baiatul ii semana mai mult bunicii, acelei femei bizare care se ruga la sfinti, ii spunea povesti despre crime si violatori, vorbea cu florile si le trata ca pe niste fiinte cu suflet si creier, capabile sa-i inteleaga cuvantul, pentru ca in final amandoi resimt aceeasi dorinta nebuna de a pastra cu ei un crampei de speranta, de magic, de puritate.

Doar ca bunica a ales sa faca acest lucru intr-un mod mult mai extrem

– Incepand de acum, ma voi hrani numai si numai cu flori. […] Nu e nimic mai bun decat un buchet de petunii sau de iarba lunii, nu exista ceva mai deosebit decat delicioasele petale de gladiole, de buna-seara, de nu-ma-uita sau decat florile de nufar. […]

Osima a trebuit sa coboare pana la florarie ca sa aprovizioneze camara cu stanjenei, care, dupa cum a afirmat solemn bunica, constituie cel mai delicios aliment de pe planeta, deoarece stanjeneii au fost primul lucru pe care Adam si Eva l-au mancat in rai […]

Era foarte slaba, fara putere, ofilita. Pielea de pe fata i se adunase in pungi, si cu toate ca incercase sa-si tina gura inchisa, lipsa placii dentare ii dadea un aspect dezolant. In pupilele ei se ivise totusi culoarea intima a unei copilarii indepartate. Copilarie ce il cerceta cu duiosie, in timp ce el isi spunea da, Doamne, sa intre Carlos odata! […] Dupa o vreme i-a schitat un zambet slab, si i-a spus inchide ochii. Copilul s-a supus si a auzit zgomotul surd al cearsafelor date la o parte. Acum te poti uita, chicoti ea; “- Florile mele!” Isi ridicase camasa pana la piept si isi desfasurase bandajele care-i acoperisera plagile operatiei. …”- Ce frumos miros florile mele! Cu culori frumoase au!”

Daca o fi fost adevarat, ceea ce-i spusese doctorul intr-o zi, gangania aia mare care o omorase pe bunica a fost o albina, o albina care sugea polenul de la florile ei.

van-gogh-vincent-iris-2403781

Mi s-a parut tulburator cum bunica, cu sufletul sfasiat si mintea pustiita, incerca sa incorporeze cu lacomie acele simboluri ale frumusetii si puritatii; extraordinar cum se poate transforma lumea interioara a unui om, in momentul in care simbolizarea si resemnificarea experientelor prin care trece nu mai functioneaza…

Cartea are farmecul ei si chiar e o lectura placuta, nu lipsita de anumite profuzimi, m-a luat prin surprindere si mi-a adus aminte ca inainte de toate, e bine sa fii rabdator cu lucrurile pe care abia le descoperi. De fapt, am neindreptatit-o, ca atunci cand intorci spatele unui om inainte de a afla ce are de spus, daca are de spus.

PS: cu toate acestea, in continuare nu sunt de acord cu “variatele stiluri narative si verbale ale scriitorului”, pe care l-a salvat povestea draguta (prezentata oricum putin cam pueril si pe alocuri neconvingator), si nici cu comentariul cum ca autorul ar fi un “mincinos desavarsit”- that was not the point!

PS2: trebuie sa marturisesc ca, indiferent de stradaniile mele, n-am inteles de ce cartea se numeste “Blandetea dragonului”, chiar daca la un moment dat, in doua randuri, autorul face referire la tatal copilului care-i scria poezii frumoase maica-sii, avea o fire de artist, si o imaginatie debordanta care inventa personaje fantastice, de basm, printre care si acest dragon care…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s