Sa radem impreuna…

pe calea spre… culturalizare.

Hai ca doar scriind ce-am scris mai sus ma umfla rasul.😀

Astazi am avut ocazia sa fac o mica retrospectiva a modului in care umorul se infiltreaza in toate ungherele vietii unui om care, din cand in cand, mai citeste un roman, mai e interesat de nitica filosofie sau de alte sisteme spirituale, si mai asculta si putinel de muzica clasica. Dupa toate indiciile, lucruri “grele”, ca sa spunem asa, lucruri serioase, nu?

Cu spiritualitatea (filosofica) am lamurit-o in urma cu cativa ani, cand am dat peste o cartulie mica-micuta si adorabila, numita ZENisme a lui David Bell, din care m-am inspirat si cu titlul in doua parti. Am descoperit metafora-zen ca vehicul pentru transmiterea intelepciunii, intr-o forma pura, nealterata, generand un insight revelator ce scapa ratiunii (occidentale) si care, pentru cateva minute, te lasa perplex, apoi foarte amuzat, si apoi, imbogatit spiritual. Cartea nu este doar o modalitate de a cunoste intr-o forma relaxata cate putin din filosofia-zen; contine si cateva reflectii cu tenta poetica asupra vietii, dragostei, cunoasterii in general. E o “bijuterie”, un antidot pentru o minte prinsa in rutina cotidiana, care parcurge, de fiecare data, aceleasi cai pentru a ajunge la un raspuns.

Arunca o piatra in lac,

aur sau granit

Pleosc!

Sporturi pentru adeptii zen:

Zenball: Aruncati mingea fara a-i da drumul din mana.

Mergand tot pe firul filosofiei, in colectia Bonton a editurii Nemira iaca am gasit o carticica (Filosofia pentru bufoni) care incearca sa rastoarne si ea imaginea despre marii ganditori ai vremurilor, pe care poate nu ni i-am fi putut imagina aruncand o gluma sau folosindu-se de cuvantul de spirit pentru a-si sustine o idee sau pentru a riposta (criticilor). De fapt, umorul are tot atata legatura cu inteligenta, cu mintea alerta si treaza, cat are si o teorie revolutionara in fizica cuantica (am vazut ca-i la moda sa vorbim despre cuantica- si nu numai in fizica, ci si in psihologie- dar, alta data). Mie de-asta-mi plac oamenii cu umor (in afara faptului ca sunt o prezenta agreabila, tonica, revigoranta).

Autorul, Pedro G. Calero, nu s-a marginit la a face o colectie de glumite, apartinand, mai mult sau mai putin real/mistificat, unor filosofi renumiti. El a conturat in cateva cuvinte contextul istoric, conjunctura in care ele au luat nastere. Asta face ca utilitatea imediata a cartii (aceea de a binedispune) sa fie completata de o utilitate pe termen lung (aceea de a cauta mai apoi, in profunzime, detalii despre viata, operele si timpurile in care au trait acei filosofi). E un “antreu” gustos pentru “felurile” mai consistente.

Urechile tiranului

Aristip intervine la Dionysios in favoarea unui prieten. Cum nu putuse obtine ceea ce solicita, s-a aruncat la picioarele tiranului. Intrucat unii i-au aruncat apoi in obraz gestul, Aristip, care stia ca tiranii nu-i asculta decat pe cei supusi, a replicat:

– Si ce-ati fi vrut sa fac daca Dionysios are urechile la picioare?

Bineinteles, nu suntem lipsiti de psihanaliza umorului, pentru ca tatuca Freud, in cartea sa “Comicul si Umorul”, dezvaluie resorturile ascunse ale cuvintelor de spirit. Un adevar ascuns, imbracat in mantia hohotelor de ras, o veste incomoda transmisa cu zambetul pe buze, un sentiment de inferioritate mascat de abundenta glumelor pe seama altora, capacitatea de a trece peste propriile defecte, incercand sa le punem intr-o lumina comica, cu scopul de a descuraja potentialele agresiuni (e o tactica ce functioneaza destul de bine), instrument de captare a atentiei celorlalti, pent a ne hrani egoul, si pentru a dobandi putere. Existentialistii spun ca umorul este calea pe care unii dintre noi o gasesc in incercarea de a scapa de frica fata de moarte (umorul negru, sa radem de doamna cu coasa, ca oricum ne-o trage la toti), sau de teama in fata hazardului, a intamplarii care ne alege, aparent fara nici o logica, pentru a juca in piesa de teatru al carei scenariu abia daca il intuim. Un mecanism de aparare eficient, care nu lezeaza si nu provoaca daune, decat in masura in care ne face sa pierdem contactul cu realitatea si atunci cand suntem doar noi cu (sinele nostru), vorba lui Nietzsche.

Ajungem incetisor la literatura, la beletristica. Mi-a placut in mod special o instanta a umorului- cea regasita in Zbor deasupa unui cuib de cuci” de Kesey– rasul ca barometru al sanatati mintale, amuzamentul ca tehnica terapeutica, comicul- “buna masura”-, care, luand forma autoironiei, ne ajuta sa ne raportam cu mai multa indulgenta la noi insine si la ceilalti, ne slabeste de criticismul excesiv, si ne determina sa nu ne luam prea mult in serios, tratandu-ne, astfel, de falsa importanta pe care ne-o dam, indiferent daca stam pe wc sau cuvantam in fata unui distins public.

Continuand, l-am descoperit pe Thackeray, cu a lui Carte a snobilor“, si astfel comicul devine instrumentul prin care sunt devoalati ipocritii, este un bisturiu care patrunde cu foarte mare precizie in carcasele mandre ale celor ce-si pun papionul si atunci cand se duc la piata. Un deliciu de carte, care nu iarta pe nimeni, nici o categorie sociala nu scapa de sub lupa (comicului, ce face ca totul sa ia proportii hilare). Este invioratoare.

Intr-o categorie aparte intra Kurt Vonnegut. Este imposibil sa nu te prinda umorul lui ironic, subtil. Este un autor jucaus, care te ia prin surprindere mereu, indiferent daca e vorba de o abordare narativa mai neortodoxa sau de o poveste mai sui. Mi-au placut “Fii binecuvantat, domnule Rosewater” si “Sirenele de pe Titan.

O drama, o satira, acum e randul unei carti care-si doreste de la bun inceput sa amuze- Multumesc, Jeeves, delirant de simpatica. Umorul britanic nu poate fi egalat, iar Wodehouse, prin dialogurile spumoase si simpatice, prin conversatiile pe care le poarta cu cititorul, ca si cand ar fi prieteni intimi, caruia i se dezvaluie, prin comentariile acide si necrutatoare, si-a castigat un loc aparte in biblioteca mea. Il putem citi relaxati, pentru a ne da seama ca atunci cand lucrurile merg prost, domnului Wooster ii merg, indubitabil, si mai prost.

Am ajuns, incet, si la muzica clasica! Aici poate chiar nu ne-am fi asteptat sa descoperim franturi de comic si umor, cel putin nu din partea celor care o “practica” cu sarguinta. Gresit. Un exemplu viu este Nigel Kennedy– cei care au fost la concertul lui (de jazz, dar si jazzul ca si clasica este considerat un stil muzica “serios, domn’le!”) au descoperit in Nigel nu doar acel geniu al muzicii culte, ci si un artist amuzant, pus pe sotii, care stie sa te faca sa zambesti si sa te apropii de o muzica de calitate, fara sa impuna pretentii, renuntand la simandicosenii (o exista cuvantul asta?). Dar nu el era aici in centrul atentiei, si acum, ca am ajuns la final, trebuie sa dezvalui ca am facut aceasta lungaa si poate plictisitoare introducere ca sa ajung la… doi artisti care dau peste cap rigorile lumii culte.

Este vorba despre Igudesman si Joo. Pe siteul lor veti gasi informatii interesante despre acest cuplu nonconformist si tare amuzant.

Aleksey Igudesman and Richard Hyung-ki Joo have been working together since their very first meeting, at the age of 12, when they were pupils of the Yehudi Menuhin School. Very much inspired by Menuhin, their unified dream was to bring classical music to a larger audience. Now, years later, following in the footsteps of luminaries such as Victor Borge, Dudley Moore, and even Glenn Gould, they have created a ground-breaking show that defies categorization and by marrying humour with music, they have come closer to realizing their dream.

ALEKSEY IGUDESMAN
Aleksey Igudesman was born in Leningrad at a very young age. He has never won any competitions, mainly because he has never entered any. During his studies at the prestigious Yehudi Menuhin School, he read the entire plays of Bernhard Shaw, Oscar Wilde, and Anton Chekhov, which didn’t improve his violin playing (incidentally, he is a violinist) but made him feel foolishly somewhat superior to other less intellectually endowed, yet harder practising, colleagues.

RICHARD HYUNG-KI JOO
Richard Hyung-ki Joo was born. He is British, but looks Korean, or the other way around, or both. He showed his first signs of a sense of comedy whilst nappy-changing and shortly thereafter, showed his love for music when his parents would find him at the record store listening for hours to everything from Mozart to Bee Gees. (Although the two are never to be confused, Hyung-ki is often heard singing “Don Giovanni” in the style of Barry Gibb).

Baietii sunt tare amuzanti; pe mine m-au cucerit de prima data.😀

Asadar, iata cuplul exploziv, care duce un spectacol de muzica clasica pana la nivelul hilarului si al rasului isteric:

Piano Lesson

One thought on “Sa radem impreuna…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s