Daca… (bis, ca merita)

Imi place concizia. Ii admir pe cei care, prin cateva fraze condensate, si foarte bine plasate in context, par a avea puterea de a sintetiza tot ce a fost spus, si mai ales ceea ce a fost lasat dinadins in afara cuvintelor. Pe de alta parte, ma inclin in fata celor care au atata putere de patrundere incat orice aspect al existentei  este imediat fragmentat si dezlegat, facand acest lucru cu usurinta cu care un pisoi jucaus desira un ghem de lana.

Dar mai mult decat aprecierea acestor procese cognitive, ador momentele, acele rare momente, in care nici spiritul analitic si nici capacitatea sintetica nu ne ajuta sa exprimam ceea ce tocmai am trait. Sunt acele momente fermecatoare, de dupa un eveniment care are atata greutate incat, pentru a fi decantat, are nevoie in primul rand de tacere, sau de dupa o lectura atat de ravasitoare incat linistea si mutenia sunt conditii pentru a te bucura de ea. In sufletul unui cititor ce tocmai a lasat din maini, inca fierbinte si galagioasa, cartea lui Calvino, „Daca intr-o noapte de iarna un calator”, se naste o lupta apriga pentru ca are la dispozitie, in intimitatea camerei sale, doua modalitati de a incerca sa prelungeasca starea halucinanta si efervescenta, de pura placere si incantare; pe de o parte se poate repezi sa astearna imediat cateva randuri (doar cateva?) despre lucrurile care l-au impresionat, l-au marcat, l-au dat peste cap, ca nu cumva sa fuga si sa se topeasca in starea generala de bine, sau, pe de alta parte, poate ramane paralizat, cu ochii deschisi, aruncati fara tinta intr-un zambet cald si satisfacut, pentru a memora cat mai fidel starea de inmarmurire care i-a produs-o un roman atat de puternic si atat de consistent, de complex si de generos. Romanul asta e un ghem ce nu se lasa asa usor desfacut. Desi jucaus si versatil, Calvino a facut ce-a facut si a strans asa de bine nodul, a asuns atat de bine capatul firului, acel „Sfarsit” perfect, incat cea mai buna recomandare pe care o poti face cuiva ce nu a auzit nici de Calvino si nici de carte este „Citeste-o!”.iwdayala0240c

Initial ideea de a citi o poveste despre si care contine povesti ce nu au un final, care se frang brusc atunci cand esti acolo, in miezul lor, te bucuri de atmosfera si in sfarsit incepi sa gusti lacom din ceea ce iti ofera imi parea frustranta si ciudata. Nu aveam nici un fel de reprezentare a unei asemena carti, cum ar fi putut fi ea creata, cum ar fi putut sa-si tina cititorul in fotoliu, absorbit, devorat de mirajul lumilor care prind consistenta si apoi se destrama cu aceeasi usurinta si naturalete, dar dupa prolog, mi-am dat seama ca era de ajuns ca aceasta carte sa fie scrisa de un maestru al seductiei in arta literara, era de ajuns sa fie scrisa de o minte destul de lucida si in acelasi timp de incalcita, manata de un spirit ludic si de ce nu, usor malitios, care sa stie sa ademenasca, sa starneasca si apoi sa abandoneze, inlaturand deziluzia nefinalizarii si inlocuind-o cu curiozitatea vie si energica pentru ceea ce va urma. Fiecare poveste inceputa are o nota distincta si personala, si un subiect destul de puternic incat sa te faca sa iti doresti continuarea. Cititorul (eu, tu, in general toti cei care iubim cartile si le traim, nu doar le parcurgem cu ochii si le decodificam cu creierul), incepe o carte, si observa stupefiat ca se opreste brusc, parca dintr-o eroare de tipar, exact cand era mai prins de vraja ei. Dorind sa returneze volumul, se duce la libraria de unde a cumparat cartea si se intalneste cu o Cititoare, care si ea, se pare, a dat peste aceeasi problema, „intamplator” citind aceeasi carte. Intalnirea dintre ei marcheaza intersectarea a doua lumi, una dominata de chipuri si autori care se risipesc in multime, ramanand cu frazele neterminate, cu cuvintele nerostite, si alta in care dezlegarea acestui mister, al tacerii bruste aproape conspirative, incepe sa ridice problemele cele mai des discutate si polemizate pe care literatura, actul de a scrie si cel de a citi, le ridica celor pasionati: pentru cine scrie autorul? Exista un model al unui citior pe care doreste sa il multumeasca? Unde se termina autorul si unde incepe omul din spatele cartii? Cat adevar rostesc povestile pe care le citim, si cate minciuni suntem de acord sa credem, doar din pura placere a lecturii? In ce punct al lecturii este condensata cea mai intensa placere si satisfactie? Inceputul promitator, pe parcursul lecturii, cand planurile se deruleaza si patrundem tot mai adanc in universul parca special creat pentru noi, sau sfarsitul care, intr-un mod ritualic, pecetluieste povestea si o face disponibila pentru o alta citire? Personajele lui Calvino par a fi pregatite in orice moment sa dea drumul unui debate serios. Mereu exista dubluri, antiteze, puncte de vedere contrarii, si din intreaga naratiune, deloc obisnuita, a cartii, se contureaza parca o prelegere pe marginea teoriei literare.

books2

(Fotografia asta (ar putea) surprinde foarte frumos una dintre creatiile lui Irnerio, tanarul  mai mereu se afla in preajma Cititoarei, care se invartea pe la Universitatea de Litere, parea de-al locului, dar care nu citea niciodata nimic, absolut nimic, ci folosea cartile pentru a da nastere unor forme concrete, le folosea pe post de suport pentru creatiile lui artistice)

Incontro con Italo Calvino

Nucleul romanului este dat de intimitate care se creeaza intre cititor si autor, o intimitate aproape fuzionala, pentru ca, asa cum cititorul incearca sa creioneze in minte imaginea si personalitatea celui care ii daruieste cu atata generozitate o lume numai pentru el, asa si autorul cauta febril acel cititor in care sa regaseasca bucuria si daruirea fata de lectura, fata de darul pe care el I l-a oferit. Si astfel, inconstient, se naste o relatie… o relatie stransa care uneori nici macar nu razbate pana la constientul vigilent si alert al celor doi, dar care, culmea, din exterior poate fi surprinsa cu usurinta: cititorul soarbe cu lacomie fiecare cuvant, sau se pierde in contemplatie dupa fiecare fraza mai incarcata, parca rapus de propriile povesti care se innoada cu cea pe care o citeste, autorul se framanta, chibzuieste nelinistit si urmareste cu teama fiecare zbatere de ploapa, fiecare muschi care se incordeaza pe chipul cititorului, incercand sa descifreze aprecierea sau poate dezamagirea. Legatura, relatia nu se poate naste daca cititorul nu are incredere in autor, daca nu este convins de sinceritatea lui chiar si atunci cand minte (sau poate, cu atat mai mult atunci), daca nu simte ca efortul autorului de a scrie cartea a izvorat din necesitate si nu din capriciu… pe de alta parte, un cititor care este mereu atras de cu totul altceva la o carte, care cauta mereu alte si alte lucruri, care isi schimba viziunea despre ce si-ar dori de la carte este un cititor care ridica probleme autorului, nevoit sa swlady_readingchimbe registrul povestirii, tonalitatea, vocea cu care povesteste sau ascultatorul caruia ii povesteste. De fapt, la modul cel mai simplist, despre asta e vorba in cartea lui Calvino… despre pasiunea lecturii si topirea limitelor care-l despart pe cititor de autor, si nu intamplator autorul este un barbat (“creatorul”) si cititorul este o femeie (“continatoarea”), chiar daca “la inceput” a fost Cititorul.🙂 Se pare ca cineva destul de abil si de atent a surprins aceasta apropiere spirituala, care uneori este la fel de palpabila precum o mangaiere, o atingere, dintre Cititoarea lui si autorul, care pare sa fie capabil sa-i sopteasca acesteia oricat povesti doreste, indiferent de toanele pe care le are si poftele literare atat de schimbatoare, si atunci, s-a decis sa semene indoiala, suspiciune, confuzie, deziluzie peste tot unde numele acelui autor ar fi aparut pe coperta vreunei carti, facand-o pe Cititoare sa se indoiasca mereu de autenticitatea cartilor si povestilor pe care le citeste. Aaaah, femeiaaa, delicios mar al discordiei…😀

Carticica este inca foarte calda. In semn de respect si (o oarecare) fidelitate (apropos de asta, exista un pasaj absolut genial in carte, cand Cititorul este invitat de Cititoare sa o astepte la ea acasa, si acesta- adica eu, tu, noi- incearca sa o cunoasca observand casa in care locuieste- oho, pe multi psihologi ar face sa roseasca acel pasaj…), nu ma voi aventura  chiar acum in biblioteca dupa alta. Il voi cauta pe Calvino, si poate il voi reasculta in romanul lui tarot, sau poate am sa-mi dau intalnire cu Milorad Pavic, la fel de poznas si plin de surprize ca si el.

(Azi a fost zi de schimbat wallpaper- consonant cu starea interioara- am gasit unul perfect, care-mi sugereaza starea absolut speciala pe care o simt atunci cand ma cufund, exact ca un scafandur, in explorarea adancimilor ascunse bine intre copertile unei carti)

20060621_floaty_wallpapers_ru_zhul_vern_1024x768_106459wp

5 thoughts on “Daca… (bis, ca merita)

  1. Frumos scris si presupun ca frumos a fost scrisa si cartea. Stii, ipoteza cartii\povestirii care se opreste brusc a devenit recent destul de viabila si de vandabila in cazul unor carti gen ”Tot ce trebuie sa stii despre femei”, carte cu pagini goale sau carti care se opresc brusc si-ti spun ”Gandeste-te \ Esti gol…blah blah”.

    In cartea ta bag de seama ca genul asta de stopuri sunt frumoase premise pentru metafore . Din pacate marketingul s-a jucat si cu tehnica asta.

  2. feeria says:

    Multumesc!
    Artificiile astea sunt amuzante si incitante, il fac pe cititor alert, curios sa vada urmatoarea ghidusie a autorului, insa daca cartea nu are consistenta, raman pur si simplu artificii scriitoricesti si atat, iar cartea lui Calvino este mai mult decat joaca si experiment. Are omul niste lansari introspectioniste care m-au lasat salivand, la propriu.😀
    Chiar merita citita/rascitita. Pentru posteritate, cred ca voi baga si niste fragmente. Din pacate nu am fost in stare sa redau, macar si putin, firul ei narativ.

  3. feeria says:

    Contrar aparentei, firul narativ al cartii este destul de coerent, si chiar fascinant cum te poarta dintr-o lume intr-alta; datorita talentului scriitorului, nu resimti asta ca enervant sau frustrant. Pentru ca atunci cand iesi dintr-o poveste, patrunzi imediat in cea care le leaga pe toate, misterul, si atunci aceasta discontinuitate este chiar placuta.

    Pe de alta parte, acelasi autor mi-a dat dureri de cap cu o alta carte, care nu mi-a placut nici pe jumatate cat asta, tocmai datorita acestei coerente pe care si eu o caut- “Castelul destinelor incrucisate”. Mi-a placut doar ideea (de a creea povesti in urma etalarii cartilor de tarot- destul de interesant).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s