Diane, I hear voices in my head

Mi-am luat in serios munca de cercetas Gradul I Vulturul Miop, si incep sa cred ca as fi fost un detectiv destul de bun. Dupa ce am lansat in scris dorinta de a pune mana pe acel audiobook pe care a luat Kyle McLachlan premiul Emmy, am facut ce-am facut si am si dat de el (este drept, la o prima cautare pe google, primul rezultat- beginers luck, I guess. De-acum va fi din ce in ce mai greu).

Asa am descoperit un blog, Audiobook Corner, unde stapanul lui urca in fiecare saptamana audiobookuri numai bune de descarcat. Pe blogul lui am gasit  “Diane… The Twin Peaks Tapes of Agent Cooper” si imediat am intrat in ceata: pai, mai este o caseta? Parca ar fi trebui sa fie varianta audiobook a cartii “My Life. My Tapes”. Ce se intampla aici? Am descarcat, facand abstractie de ce-am scris mai sus, ca sa descopar ca sunt doar 36 de minute de inregistrari, cam ~ 1 minut inregistrarea; pur si simplu au adunat toate momentele in care Cooper vorbea cu Diane in Twin Peaks si le-au inregistrat si le-au pus pe taraba. Oricum a fost dragut. Am realizat ca vocea pasarii aleia era destul de terifianta “LAAura, LAAuura, dOn’t GO there! dOn’t GO there!” Ma bucur ca a fost redusa la tacere cu un glonte bine plasat intre pene.

Pentru ca aceasta descoperire satisfacea doua curiozitati (una dorinta), anume aceea de a vedea cum naiba e sa asculti audiobooks (nu am incercat niciodata) si, bineinteles, de a-mi consuma obsesia pasagera cu Twin Peaks, de a strange ca o cartita cat mai multe chestii Twin Peaks related, pentru ca apoi sa pot in sfarsit sa dorm linistita noaptea, nu m-a mai interesat prea mult deziluzia suferita. Am descarcat (OHo! Ca si cand n-ar exista ziua de maine!) destule, printre care si un Asimov, daca nu ma insel (SF-ul este un gen de care ma apropii mai cu timiditate asa, si pun mana acolo unde au mai pus si altii si-au zis ca-i bine, iar Asimov cica-i de bine). I-am dat play, facandu-ma comoda (pat-perna-cacao-picioarele rastignite pe tavan-capul nitelus in jos), gandidu-ma ca trebuie sa intru in stare alfa sa pot primi plenar povestea care-mi va fi povestita. Acuma, fie povestea cum o fi, cand o citesti si in mintea ta dai glas personajelor, cand le asociezi tu cu ce timbru vocal simti (daca poti si acorzi atat de multa atentie unei lecturi- si daca merita, evident), e una, dar daca ti-e spusa de altcineva, musai ca altcineva ala sa aiba nitelus talent. N-am nimic cu homosexualii (declarat), dar pe cuvant, nu-mi place sa-mi spuna povesti noaptea.  Confuzia de roluri ma confuzeaza si pe mine. Atat am avut de zis.

Cu ocazia asta (adica azi, de a scrie ceva, dupa principiul “orice”), m-am mai uitat putin pe blog, si am gasit ceva cu adevarat interesant:

I bring you a disgustingly large amount of Sherlock Holmes Radio programs. This program ran from 1939 to 1946 and these recordings include commercials and ads from the period, along with the recording of the Sherlock Holmes stage play. It’s well over 30 hours worth of material, and includes all of the actors who played Holmes throughout the radio show’s life, including Orson Welles, Basil Rathbone, John Gielgud, and Tom Conway. I hope that someone enjoys this as much as I do. Cheers, guys.

Suna foarte bine! Aici. Mie mi-a placut tare mult teatru radiofonic. Chiar foarte mult.

_____________________________________________________________________________

Am vazut pana la urma Inland Empire si m-a izbit. Lynch are dreptate: elementele din decor, chiar daca nu le observi, nu le dai atentie, intregesc perfect acea perceptie subliminala a unui spatiu veridic/posibil/probabil. Daca sunt, nu deranjeaza si sunt ajutatoare, daca lipsesc, vei sesiza. Iar la el in filme decorul (interior ma refer) e foarte usor de perceput- creeaza atmosfera (si stilul de filmare- rabdator, pe indelete, cu cadre lungi, care zabovesc fie pe expresia fetei, fie pe un detaliu din decor, aparent fara nici un sens, facandu-ne sa asteptam cu sufletul la gura sa se intample ceva, acolo, din secunda in secunda. Imi aduc aminte de camera familiei Palmer, cu covoare grele si masute din lemn si perdea alba, mileuri, sau de casa lui Nadine, cu o groaza de bibelouri atent asezate pe rafturi multe-multe, sau de Great Northern Hotel, totul din lemn, cu masti, cu desene, cu totemuri indiene, si, normal, camera de hotel: simpla, foarte foarte calduroasa, primitoare, as fi dormit acolo neintoarsa.

Si-mi mai dau seama ca in multe cadre de interior, daca personajele stau in picioare par foarte mari in comparatie cu camera in care se afla. Asta am descoperit-o in Twin Peaks si m-a lasat cu ochii mariti, pentru ca nu mai sesizasem lucrul asta. Aveam senzatia ca se lovesc cu capetele de tavan, mai ales in spatii mici, si ma gandeam la scena Uriasului. Si par putin deformati, sau cel putin ca si cand spatiul se transforma, se dilata pentru a le face loc. Nu-mi dau prea bine seama. Si nici nu prea stiu care-i sensul acestui efect vizual (nu ca ar avea vreun sens sa gasesc un sens in ce insusi Lynch spune ca e de multe ori nonsens).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s