Printre ani

Janis Joplin, Joan Baez, Joni Mitchell- trei prezente feminine pe scena muzicii anilor ’60-’70 , care-mi sunt apropiate in mod deosebit. Janis isi dorea un mercedes, si a obtinut, pana la urma, “one way/ticket to heaven”, a doua, Baez, imi pare neschimbata, chiar si dupa 50 de ani. Cand ascult cate un concert al ei mai recent, din momentul in care da drumul primelor acorduri de chitara, pe chip apare aceeasi expresie senina si visatoare a tinerei care in ’70 facea un duet memorabil alaturi de Bob Dylan, cantand “Blowing in the wind”. In egala masura, mai pastreaza din atitudinea mandra si grava, pe care mi-a inspirat-o cand am ascultat-o cantand  “We shall overcome” (catec gospel, cu un mesaj puternic, preluat de folkistii anilor ’60, care s-a transformat repede in simbol al protestului impotriva opresiunii, cenzurii, dar si unul al sperantei). Tot ce inseamna Baez acum, ma duce cu gandul la acea Baez, de atunci.

Joni Mitchell… e cu totul altceva. Prima piesa pe care am ascultat-o a fost “Big Yellow Taxi” (asta se intampla dupa ’90, cand postul de muzica preferat era VH1). Am indragit imediat imaginea blondinei subtirele, cu parul lung, romantica, cu voce frumoasa, copilaroasa, care canta despre timpuri in care vom fi nevoiti sa platim taxa de parcare pentru a admira copacii. Imaginea stereotip, subiectul-cheie.

Urmeaza o perioada de black-ut, pana cand ma reintalnesc cu ea, intr-un film,Wonder Boys”, despre un scriitor-profesor de literatura, care se confrunta cu deadline-uri editorialistice, greu de onorat, cu o pasiune fugara pentru o eleva talentata, decizia sotiei de a-l parasi, si sarcina neasteptata a amantei (complica, nu?), intr-o scena emotionanta si foarte trista in care sotia profesorului primeste de ziua ei din partea acestuia un cd cu muzica lui Joni Mitchell, si ramane singura, in camera, ascultand piesa “Both sides now”. Joni Mitchell? Nu poate fi ea, mi-am zis!

Versurile sunt superbe… ea este superba. Ca om, ca artist (foarte apreciata in postura de compozitor). Imi place Joni de-acum- mai mult decat cea de-atunci (“something’s lost and something’s ganed”). Imi place dulcea tristete a intelepciunii- acea intelepciune care sopteste…🙂 Nici nu conteaza. Piesa este atat de frumoasa, ca nodurile din gat si ghemurile de caldura care s-au ingramadit in piept impiedica pana si degetele sa scrie- ar fi fost o problema dac-ar fi trebuit sa vorbesc acum. Totusi, ma gandesc. Poate ca pentru unii uitarea e buna- ne fereste de oglinda anilor trecuti. Dar artistii… care-si lasa ancore in viata lor, pastrand legaturile indiferent de cat de mult calatoresc, si cat de mult se indeparteaza, au mereu “ceva” care sa le aminteasca “azi” cum au fost “ieri”. O fi greu, o fi usor?

4 thoughts on “Printre ani

  1. nu cred ca e usor! mai ales ca unii, ca sa traiasca, tot canta melodii din trecut, cu care au avut succes. cum i-o veni lui eric clapton sa cante inca tears in heaven, scris cand a murit copilul lui? sau layla, scris pe cand era indragostit parca de sotia unuia de la beatles. asta inseamana sa reatraiesti continuu iubiri vechi, dureri vechi… eu n-as putea.
    eu le prefer pe baez si joplin, sunt printre marile mele favorite, de mult timp.

  2. feeria says:

    Da, e o diferenta intre a dori sa te intorci la anumite momente, si a fi nevoit, constrans, cum ai sugerat tu, de factorul material si de insusi succesul pe care anumite piese l-au avut.

    Sunt atat de diferite, incat cred ca ocupa acelasi loc in topul meu- si trebuie sa se inghesuiasca pe podiumul de onoare, pentru ca mai am destule voci feminine pe care le apreciez mult.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s