Coraline (Neil Gaiman)

Desi initial am privit/citit cartea lui Gaiman cu ochii curiosi ai unui copil/adolescent ce patrunde intr-o lume fantastica si plina de mister (cuvantul de ordine al lecturilor mele din ultima vreme…- incerc sa schimb placa, caci n-as vrea sa-l banalizez/vulgarizez), renuntand la tot ce ar insemna gandire logica de adult care sopteste sacaitor “de ce citesti asta, in loc sa citesti ailalata?” (la care raspunde o voce rastita si enervata “de-aia!”), nu m-am putut abtine sa nu observ ceva dincolo de o poveste captivanta.

resize3

Sunt cateva lucruri care m-au surprins in mod extrem de placut:

  • desi la suprafata o poveste destul de moderna, structura narativa a cartii, intriga, si modul in care sunt create personajele se sprijina pe scheletul basmelor clasice: avem o fetita inteligenta, destul de deosebita, cu talentul innascut al “exploratorului” si o curiozitate vie pentru tot ce o inconjoara (eroina), care, insa, nu se bucura de acea atentie pe care si-ar dori-o din partea parintilor, iar noua sa casa este un taram excelent unde isi poate exersa abilitatile de conquistador al taramurilor necunoscute; pentru ca parintii ei naturali sunt absenti (daca nu fizic, oricum psihologic), se insinueaza o alta realitate, in care o mama- cealalta mama (o putem asimila mamei vitrege) doreste sa o acapareze si sa o convinga sa ramana in lumea pe care ea a creat-o special pentru Coraline- pentru a reusi acest lucru, ii rapeste parintii adevarati, si o obliga sa-si ocupe locul langa celelalte suflete pe care le devorase si le intemnitase; in toata povestea, ca si in multe alte basme, rolul tatalui este pasiv (celalalt tata), inrobit de forta manipulativa si insinuanta a celeilalte mame, un instrument in incercarea acesteia de a o poseda pe Coraline; fetita descopera, ajutata de o pisica si de un dar primit de la una dintre adevaratele chiriase ale casei in care locuieste, o modalitate prin care isi poate salva parintii si se poate elibera, iar din acel moment incep incercarile si caznele prin care trebuie sa treaca pentru a-si duce la bun sfarsit datoria.
  • pe parcursul povestii, Gaiman reuseste sa puncteze cateva aspecte mereu surprinzatoare, care acompaniaza dezvoltarea si evolutia interioara a oricarui om, si realitatea psihologica in general: scindarea realitatii, dihotonizarea ei, foarte des intalnita in basme, este o maniera in care un copil reuseste sa rezolve conflictul dintre imaginea pozitiva a mamei si cea negativa (cealalta e rea, cea adevarata este buna!); Gaiman reuseste exploatarea foarte buna a unui anumit tip de imago matern- “mama devoratoare”, mama posesiva, care vrea sa consume dragostea copilului oferindu-i, in schimb, din credinta ca ar fi de ajuns, o lume perisabila si atat de fragila (o reproducere dupa lumea reala (pentru ca “cealalta mama nu putea crea, putea doar sa transforme, sa deformeze si sa schimbe”), si nicidecum o creatie originala- creatie ce ii revine de drept rolului masculin), in sfarsit, mama egoista si manipulativa, pentru care copilul este un instrument de satisfacere a nevoilor emotionale- “copilul combustibil” (“… cealalta mama o iubea. Far o iubea pe Caroline asa cum un avar isi iubeste banii sau dun dragon isi iubeste aurul”); aspectul identitar, desi neexplorat, este foarte subtil sugerat (“Numele meu e Coraline, nu Caroline!”,  “- Pisicile n-au nume! […] Voi, oamenii, aveti nevoie de nume. Asta pentru ca nu stiti cine sunteti. Noi stim cine suntem, deci nu avem nevoie de nume”), destul cat sa confere inca o dimensiune reflectiei; deloc intamplator faptul ca lucrul, primul lucru, care-i diferentiau pe ceilalti parinti de parintii reali era ochii- ochii care nu existau, in schimbul carora erau cusuti nasturi. Nasturi “orbi” dinauntru, inexpresivi. Goliti de viata, pentru ca nu exista viata in spatele lor.
  • In acest punct, Gaiman introduce una dintre terorile pe care multi oameni o traiesc: teama ca cei din jur sa nu fie cine cred ei ca sunt. Este o teama foarte profunda, care, patologizata, duce la aparitia unei tulburari in care persoana crede ca rudele, apropiatii, sunt “altcineva”- ca nu sunt ceea ce sunt;
  • In plus fata de aceste aspecte, Gaiman a antrenat in lectura toate simturile, conferind, astfel, o profunzime senzoriala “realitatii ireale” pe care a reusit sa o plamandeasca.  Parul “celeilalte mame” se misca precum serpii prin apa, casa avea un miros ranced, statut si prafuit, glasul batranului Bobo (si aici apare un personaj presupus roman)  suna stins, ca fosnetul frunzelor de toamna sau ca racaitul miilor de picioruse de gandaci pe podeaua din lemn, ceata care invaluia tot tinutul se lasa grea, ca obloanele peste geamurile opace. Iar asta nu-i putin lucru! pentru ca a reusit asta pastrand o naratiune simpla si clara.

Bottom line, Gaiman stie sa povesteasca, iar mie-mi place sa ascult! :)Tocmai din acest motiv, am trecut pe lista de cumparaturi alte doua carti ale lui: “Semne bune” si “Anansi boys”


resizeresize2

Si dac-as fi citit cartea asta cand eram mai mica, am senzatia ca as fi adormit cu lumina aprinsa cateva nopti.

PS: din acest moment, desenul animat nu mai prezinta interes pentru ca stiu ca ma va “dezamagi”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s