Incipit plin de emotiune: In intimitatea secolului XIX (Ioana Parvulescu)

Mi-as fi dorit sa scriu despre aceasta carte dupa terminarea ei, insa pur si simplu nu am mai avut rabdare, una dintre virtutile oamenilor secolului XIX. Dar se pare ca sufleteste, prin prisma imaginilor pe care Ioana Parvulescu le-a creat din cuvintele cartii, nu difer atat de mult de ei. De ele.

In primele pagini, autoarea vorbeste despre o anumita lentoare a timpului intim in care oamenii de-atunci isi duceau existentele. O lentoare care parea ca se opune timpului istoric, marcat de schimbari, restructurari, si, in primul rand, de spiritul aventurier si temerar al celor care aveau sa construiasca in primul rand Bucurestiul, ca oras european, si al celor care aveau sa-i insufle si credibilitate. Dar lentoarea acelui timp nu avea nimic de-a face cu pasivitatea ori lenevia, ci mai degraba cu acea rabdare, de care vorbeam mai la inceput. Rabdarea de a trai, si de a face lucrurile dupa buna oranduiala. Rabdarea lor presupunea sa-ti dedici decenii din viata unui singur tel, si sa excelezi, indiferent daca era vorba de politica, viata culturala, medicala, sau familiala. Rabdarea presupunea ca acelui tel sa-i asociezi pasiuni si interese vaste, care sa-ti imbogateasca inima si cugetul. Astfel, rabdarea se asocia spiritului alert si pasiunii de a trai.

in-intimitatea-secolului-191

Cred ca, pentru cateva zeci de minute cat am petrecut pe holul facultatii, in asteptarea terminarii unui curs care a inceput fara mine, am invatat ce inseamna rabdarea- parcurgand prima parte a cartii, “Unde/Viata la Bucuresti; Quel pays!” Iar asta m-a emotionat, pentru ca a fost ca si cand as fi descoperit cauza nestatorniciei si framatarii mele, a nesupunerii mele in fata ritmului trepidant in zilele galopeaza spre un viitor atat de incert.

Cu toate acestea, cineva, ca si multi altii din ziua de azi, simtea la 19 ani ca viata a trecut fara sa puna umarul la realizarea a ceva maret: “Azi e ziua mea! Am ajuns la nouasprezece ani si n-am facut nimica pentru nemurire. Nu vreau sa-mi lungesc reflectiile, dar nici nu ma pot abtine sa nu-mi exprim nemultumirea fata de mine insumi” (31 dec. 1862, Iacob Negruzzi).

Cartea are o structura foarte logica si clara. Impartita in sase capitole principale (doua, primul si ultimul, servind calatoriei in timp drept deschidere si incheiere), dupa cum urmeaza:

  • Unde: (1) Viata la Bucuresti; (2) Quel Pays!
  • Cine: (1) Ei; (2) Ele; (3) Copiii lor; (4) Lumea buna; (5) Domnii doctori
  • Ce si cum: (1) Ce citesc, cum citesc; (2) Cum calatoresc; (3) O zi buna; (4) O zi oarecare; (5) O zi rea; (6) Putina intimitate; (7) Putina indiscretie
  • Incotro: (1) Luna de pe cer; (2) Tainele si spaimele progresului; (3) Acesti oameni minunati si vietile lor trecatoare

harta de viata a celei de-a doua jumatati a secolului XIX, trasata urmarind destinele oamenilor care au influentat acele vremuri, nu se rezuma la a fi o bine documentata lucrare despre contextul socio-istoric si cultural al vremurilor, despre ritmul vietii, particularitatile, prejudecatile, indeletnicirile si tot ce tine de “familia mica” a omului din acel secol. Prin usurinta cu care Ioana Parvulescu traverseaza firele ce leaga vietile marilor oameni, trecand de la un capitol la altul printr-o scriitura gratioasa si eleganta, lectura se transforma intr-una foarte placuta si incitanta, deloc inchistata in stereotipiile scrierilor cu caracter, pana la urma, istoric. Autoarea sare cu delicatete de la un citat la altul, de la o pagina de jurnal la alta, oferindu-ti atat cat sa zgandareasca curiozitatea pentru mai mult. Mai mult din ce sufletul secolului XIX are de oferit, unora care s-au nascut prea tarziu ca sa se bucure plenar de el.

In primul capitol m-am intalnit cu un Bucuresti in care, ca si azi, contrastele sunt nota lui definitorie si care starnea semene de intrebare “Cum? EL este Micul Paris?”, asa cum starneste si azi. Animalele isi gasesc sfarsitul mai des sub rotile trasurilor decat de taisul cutitului, vidanjorii nu-si fac treaba cum trebuie iar muncitorii chemati sa construiasca drumuri pavate cu piatra fura primaria, facand treaba de mantuiala.

Al doilea, proaspat terminat, m-a invitat sa trag putin cu urechea la povestile despre marii barbati si marile femei ale secolului, despre familiile lor, copii si despre nelipsitii medici.

Secolul 19 e unul cu barba si mustati. Le poarta Europa, le poarta Parisul, Berlinul, Londra si Viena, si le poarta, la marginea de sud-est a continentului, toata Romania barbatilor. Aici, metaforele poetilor se intind intre mustacioara nici prea subtire nici prea deasa a lui Alecsandri, si cea alungita, intoarsa in bucla obraznica a lui Macedonski; politica reformatoare poarta favoriti si mustata, ca tanarul principe Carol de Hohenzollern, dar va creste curand in barba deasa, zilnic rotunjita de barbierul regal si periodic confruntata cu barba romantica a lui I.C. Bratianu; proza se naste cu mustata neagra a lui Costache Negruzzi, trece prin barba blonda a institutorelui Creanga si ajunge la alba mustata a lui Slavici sau la mustata triumfatoare de pe chipul lui Duliu Zamfirescu. Medicina are la temelie favoritii balai ai lui Carol Davila, iar critica multa vreme barba neagra a lui Titu Maiorescu.

1

Femeile, desavarsite in rolurile lor secundare, isi gaseau incununarea din perspectiva influentei asupra barbatilor prin intermediul mamelor. Mama si Patria erau marile iubiri ale barbatilor, cele doua femeie carora le inchinau truda si devotamentul. Sotia, copiii, si mai apoi trecutele sub tacere amante. Oricum, un secol al rigorii, al tabieturilor si al aranjamentelor materiale, ascunde in sine pasiuni febrile si drame amoroase.

Ca imagine feminina, m-a cucerit si uimit Iulia Hasdeu, pe care mi-o inchipuiam cu totul altfel… In schimb, am descoperit o tanara apriga si mai mult de inteligenta, isteata si libera, cu simturile ascutite, si un limbaj deloc incorsetat in normele vremii. Un copil teribil.

Ma spal si tra-la-la si tra-la-la; mananc, ma cuprinde plictiseala, iar ma asez in pat; ma scol din nou; exersez la pian, citesc, mai scriu cate ceva, ma scol din nou. Ma autocompatimesc.

Lecturii acestui capitol, atat despre comportamentul femeilor, despre rolul lor dar si despre trupul si felul in care se ingrijeau de el, am alaturat admirarea unor fotografii cu lenjeria acelui secol, cuprinse in albumul fotografic, de la editura Aquila, numit simplu: Lenjerie.

758

6

Destinul tinerelor domnisoare, desi pecetluit de catre familie, era asteptat, cel putin asa scrie Agatha Christie, cu nerabdare, curiozitate, chiar daca uneori frangea inimi si sperante. O descriere amuzanta este aceea in care tanara viitoare sotie nu isi cunoaste sotul, si incearca sa-l desluseasca printre barbatii pe care ii intalneste in cale. Nu exista barbat rau sau alegere proasta- barbatul bogat dar batran e bine ca e bogat; barbatul sarac dar bine pozitionat in societate, e bine ca are statut, barbatul sarac si fara statut, e bine ca e familist… si care barbat nu se incadreaza in variante, e pur si simplu sortit si cu asta basta!

Dar ce se intampla cand “boala romantica, intr-nu secol romantic, tuberculoza” isi face simtita prezenta iar tinerele femei se sperie si incep ingrozite la gandul ca moartea (si ea, tot “o femeie”, nu?) le-ar putea fura frumusetea? Cheama doctorul! Pe doctorul Carol Davila a carui poveste m-a impresionat cel mai mult (ma rog, nu pot alege chiar cu constiinta impacata intre el, inflacaratul Rosseti, care-si inchina fiii si fiicele Romaniei- asta pana la ultimii trei, cand oboseste-, Titu Maiorescu si Petre Ispirescu), si m-a facut sa ma intreb daca mai exista si azi oameni care sa-si doreasca sa fie ceva mai mult decat doar… oameni.

De notat ca generalul Davila venea de la Cotroceni, unde locuia, calare, iarna, pe ger de crapau pietrele si pe viscole de nu-ti venea sa iesi din casa. Mergea intotdeauna grabit, ca un meteor, cu calul in trap mare si cu ordonanta tot calare care abia se tinea in urma fenomenalului Carol Davila.

Recunosc, imaginea unui domn medic ce se trezeste in toiul noptii, infrange vicisitudinile iernii, se avanta cu curaj si devotiune pe drumul ce-l duce catre pacient… (a) ul care nu poate supravietui fara interventia sa, mi se pare extrem de romantica si eroica in acelasi timp. Putem extrapola imaginea in contemporaneitate (m-am gandit la Arafat, cum calarea el la inceputuri pe calutul SMURD), dar cred ca nu cu acelasi farmec. (neaparat pana-n 40)

Si-am ajuns la capitolul trei, pe care abia astept sa-l citesc (cu rabdare!), increzatoare in autoarea pe care am ajuns deja sa o indragesc.🙂

Alte carti scrise de Ioana Parvulescu, carora am sa le fac loc in biblioteca foarte curand:

“Intoarcere in Bucurestiul Interbelic”

“In tara Miticilor. De sapte ori Caragiale”

Acum descopar cu amuzament ca dumneaei este si autoarea colectiei “Horoscop Literar” de la Humanitas, o idee super super fainuta, care pe mine m-a incantat mult.

coperta_18951 6930_small id108673

Pentru a continua calatoria in Bucurestiul de altadata, sunt sigura ca volumul “Muzica Inghitita”, de Christian Haller (Polirom- pe care-l am in biblioteca, spre deosebire de cartile de mai sus pe care trebuie sa le cumpar) va reusi sa faca usoara tranzitia catre Bucurestiul anilor 20-30.

2301_muzica_inghitita

Daca tot sunt la capitolul “lecturi adiacente”, nu pot sa nu trepidez de nerabdare la ideea ca Editura Aquilla va face iar reduceri de bun simt si ca atare, considerabile, la targul de carte din iunie, astfel incat sa imi pot permite albumul “Istoria ilustrata a secolului al XIX-lea”


id107473

Dupa o jumatate de carte parcursa, ma bantuie doua lucruri:

1. As fi platit si 70 ron pe aceasta carte, daca ea s-ar fi transformat intr-nu volum ceva mai dichisit, cu poze, fotografii din acea vreme, cu documente si alte lucruri ce tin de universul interior al acelor timpuri; mi-ar fi placut si un semn de carte frumos;

2. Jurnalul intim si corespondenta personala. Cred ca acum sunt pregatita sa citesc schimul de misive dintre Veronica Micle si Eminescu, si m-am deschis catre aceasta falie literara, pe care am ocolit-o cu grija. In sensul acesta am pregatita o carte, venita odata cu ultima comanda, dar nu mai zic nimic de ea. Cand o fi, s-o citesc.

6 thoughts on “Incipit plin de emotiune: In intimitatea secolului XIX (Ioana Parvulescu)

  1. Iar mi-ai starnit interesul : Negruzzi si Iulia Hasdeu zici ? Suna interesant insa tare imi e ca si aceasta autoare a picat in plasa romantizarii excesive a unei perioade pe care multe dovezi istorice o arata a nu fi fost atat de romantica.

  2. Aşa, bravo! Dă-mi şi mie un impuls să citesc cărţile astea că tot vreau să le cumpăr şi mă iau cu altele. Acum citesc Lucian Boia – foarte interesant felul în care un popor îşi rescrie în permanenţă istoria – şi, văzând anumite pasaje scrise de tine, nu pot să nu mă întreb, ca şi Krossfire, dacă autoarea nu romantizează oarecum perioada. În fond ce poate fi mai ispititor pentru noi, cei mereu pe fugă, decât o perioadă în care timpul curgea domol?

  3. feeria says:

    Nu cred ca autoarea romanteaza excesiv de mult- desi se concentreaza pe o anumita realitate, nu o trece cu vederea pe cealalta, pe care, chiar daca cu eleganta si discretie, o contureaza (e drept) la finele fiecarui subcapitol. In pasajul despre medici, de exemplu, Ioana Parvulescu spune foarte clar situatia Bucurestiului de-atunci; in ce hal “de neexistenta” era sistemul sanitar, si cum nu se putea iesi din cercul vicios al mizeriei, lucru care ducea la boli si decese. Si nu i-a cruta nici pe sarlatanii care se dadeau drept medici, in timpuri in care europa avea scoli de medicina iar ai nostri erau nevoiti sa-si faca studiile la Viena, caci la noi… mai deloc.

    Pe de alta part, cred ca intr-adevar se simte ca indrageste subiectul despre care a scris… si atunci, e imposibil sa nu idealizezi un pic. Dar pe mine chiar nu ma deranjeaza! Imi face bine, cred ca ne-ar face bine si o altfel de mica istorie, nu?

    Ah, in plus, eu am tendinta oricum de a pozitiva chiar daca, ciudat, pana si ororile alea mi-au placut.😀

  4. Cred ca toti indragim perioada interbelica, e un ”dat” al educatiei si cartilor de istorie post 89′. Am fost o economie reala, putinele poze si filme au romantizat ”Micul Paris” si orice perioada de dupa nu a mai avut nici macar un dram de stralucire.

  5. feeria says:

    “Micul Paris” e pus la indoiala inca de la primele pagini ale cartii, pentru ca aceasta calatorie in timp pe care o propune Ioana Parvulescu incepe prin ochii unui turist, care se intreaba consternat ce are in legatura Bucurestiul cu Parisul. Dilema nu a fost elucidata.😀

    Nu stiu daca e chiar vorba de educatie, in sensul clasic si strict, cat pur si simplu de fascinatia pentru alte epoci- fascinatie care se naste natural din curiozitate si din tatonari literare (bun, tot educatie, dar educatia personala)-, pe care, comparativ cu cea in care traiesti, ai tendinta sa le accentuezi partile pozitive sau de a vedea mai degraba “frumosul” decat “realul”. Diferenta este ca fata de unele manifesti doar curiozitate intelectuala (cum e la mine interesul pentru Evul Mediu) iar in cazul altora, parca intr-adevar ti-ar placea sa traiesti.

    Oricum, in afara de legea contrastului, totusi anii aceia chiar aveau farmec…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s