Marea (John Banville)

Poate nu intamplator am parcurs ultimele 60 de pagini din romanul lui Banville azi, cand vremea de afara (cerul de-acum seamana atat de bine cu cerul din coperta cartii) m-a facut sa-mi imaginez cu atata usurinta atmosfera sfarsitului de vara- insorita, dogoritoare- si inceputul unei toamne triste, apasatoare si melancolice. O vreme atipica, care mi-a produs un disconfort agitat, caci nu-mi mai gaseam, nu-mi mai stiam locul; coordonatele se schimbasera. Cred ca aceasta stare de fapt intermediara, viata suspendata intre doua anotimpuri- intre atunci, pe care il rememoram simtitundu-ne securizati de anii care ne despart, si acum, pe care-l privim cu coada ochiului si de care fugim, ferindu-ne de apropiere-, si iminenta unei schimbari, sunt definitorii pentru romanul Marea. Vorbesc de atunci si acum, dar pentru Banville, trecutul care servea drept colac de salvare, ajunge sa prinda din urma tragedia prezentului- cu propria lui tragedie- prevestire scurta, aprinsa, al carei sens statea bine ascuns in naratiune. Mi-a parut chiar amuzant acest paradox, acela ca, indiferent in ce punct al vietii trecute ai incerca sa evadezi, ajungi, pe firul timpului, tot in prezent. Nu poti scapa de el, cata vreme iti ramane o licarire de constienta. marea

Ca in foarte multe povesti triste, suferinta schimba raporturile noastre cu lumea, cu noi insine. Schimba traseul vietii; mergem inainte, cu chipul intors mereu catre inapoi. Suferinta nu ne face nici mai buni, nici mai rai… ci mai constienti, uneori mai lucizi. Asa cum era Max, in acea zi cand, odata iesit pe usa cabinetului medical, realizeaza disconfortul pe care il simtea in prezenta sotiei lui, cand tocmai aflasera ca nu va mai avea mult de trait. Momentul acela, in care intrebarea “De ce mie? Nu poate fi adevarat!” parazita orice gand, insotea orice miscare, declanseaza tendinta naturala a omului de a se apara, de a se refugia in ceva ce cunoaste, a trait, in ceva caruia i-a facut fata- i-a supravietuit. Este momentul in care, desi insotit in continuare de amintirea pierderii sotiei sale, alaturi de fata lui, Max porneste spre locul in care a experimentat prima data pierderea- copilaria de la malul marii, dominata de imaginile a doi gemeni fuzionali, si a unei femei fata de care a simtit pentru prima data trecerea in pubertate.

Noapte si totul atat de linistit, ca si cum nu ar fi nimeni prin preajma, nici macar eu. Nu se aude marea, care intr-alte nopti huruie mormait, acum aproape si enervant, acum indepartat si stins. Nu vreau sa fiu singur in felul acesta. De ce nu te-a intors sa ma bantui? Este lucrul cel mai marunt la care ma asteptam din partea ta. De ce tacerea asta asta zi dupa zi, noapte dupa nesfarsita noapte? Tacerea asta a ta este ca o ceata. La inceput a fost o umbra la orizont, intr-un minut ne aflam in mijlocul ei, orbecaind si poticnindu-ne, agatandu-ne unul de altul. A inceput in ziua aceea, dupa vizita la domnul Todd, cand am iesit din clinica in parcarea pustie, cu toate masinile frumos ordonate, lustruite si mute ca niste delfini. Apoi casa noastra, redusa si ea, dintr-un soc, la propriul ei stil de tacere, iar curand dupa aceea coridoarele tacute ale spitalelor, saloanele tacute, camerele de asteptare si apoi cea din urma camera dintre toate. Trimite-mi stafia ta inapoi. Chinuieste-ma, daca asta-ti place. […] As vrea o stafie.

***

Uimirea mea in fata lui Banville ramane neclintita- credeam ca ma voi abtine de data aceasta de la o lunga laudatio, dar nu pot. In continuare nu ma pot dezmetici, nu-mi pot opri mirarea si admiratia in fata acesti scriitor care reuseste cu egala naturalete si maiestrie sa descrie imagini vii, ca si cand romanul lui s-ar construi din imagini pe care “doar” le asterne in cuvinte , si in acelasi timp sa scormoneasca si sa scoata la lumina mecanismele sufletesti subtile, neasteptate, care incep sa functioneze in plina trauma, si plin proces de realizare a doliului.

In ceea ce priveste imaginile… imaginile in cuvinte, amintesc doar doua, car mi-au placut foarte mult, anume descrierea unui tablou de BonnardNude in the bathtub and small dog

bon-bathroom-rituals

si scena in care Max, copilul Max, se catara intr-un copac inalt, sus, tot mai sus, infruntand ramurile mici, abalansandu-se pe cele mari, ascultand fosnetul frunzisului, si ajungand, in final, deasupra marii, privind in jos la un spectacol demn de-o tragedie greaca, caruia atunci i-a dat o alta semnificatie. Eu sunt sensibila la… inaltimi. Am simti in stomac ascensiunea baietelului, care nici el nu avea inainte o afinitate prea mare cu inaltimile. Sunt uneori lucruri pe care le faci, contrar a ceea ce credeai despre tine inainte, si astfel, descoperi noi coltisoare din fiinta ta. Ce-mi plac lucrurile astea!

Marea este un personaj in sine- acompaniaza, prin sensibilitatea  si tonurile ei variate, fluxurile si refluxurile starilor sufletesti. Este grandioasa, acaparatoare, si singura realitate stabila- cu toate schimbarile ei. Este cea care intampina si inghite sfarsitul. Si finalul cartii.

***

Am gasit un interviu foarte interesant, care are drept subiect chiar cartea aceasta, si in care Barry, cel care ia interviul, dezvaluie o reflectie interesanta asupra uneia dintre temele cartii, dincolo de tema suferintei, a mecanismelor de coping, a traumei, cunoasterii de sine, anume: obsesia mortii. Ori, Banville valideaza ipoteza, sustinand ca, da, asupra naratiunii planeaza,  se pare mereu, aripile grele ale lui Thanatos.

Iar aici.. un interviu inregistrat. Imi place vocea lui calda. Hmm parca nu seamana cu vocile naratorilor din cartile pe care le-am citit.😀

***

Aici toate cartile editate la Nemira. Urmeaza Naluci si Atena. Care sper sa nu se mai termine. A propos de terminat… as fi putut citi Marea la infinit, pentru ca felul in care strecura amintirile, descrierile, urmand modul firesc in care ele apar intr-o rememorare a trecutului, m-ar fi putut tine atenta fara nici o problema. In plus, exact ca si in “Onorata instanta”, este foarte priceput in a strecura elementele surpriza. Desi este in principal un roman “de interior” (la interiorul sufletului ma refer), nu-i lipsesc micile scantei, care fac destul de imprevizibil.

O carte tulburatoare pe care cu siguranta o voi reciti cu aceeasi emotie.

3 thoughts on “Marea (John Banville)

  1. feeria says:

    Ilustratia e realizata de Rafal Olbinski. M-am uitat putin dupa alte lucrurari de-ale lui si imi aduce aminte de niste picturi care reprezentau de fapt jocuri perceptive si iluzii viuale. Erau destul de reusite.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s