Ultima femeie care l-a sarutat pe Ted Bundy…

… psihiatru renumit pentru studiile cu privire la comportamentul violent, Dorothy Lewis, scrie o carte despre cateva cazuri ale unor criminali condamntati la moarte (printre care si minori), carora le-a facut expertiza psihiatrica (si neurologica, impreuna cu partenerul ei, Jonathan Pincus), si care au insemnat foarte mult pentru evolutia ei profesionala si pentru efortul de a intelege ce se petrece in mintea unui criminal.

coperta_6611

In fata unei crime abominabile, care implica nu “doar” uciderea victimei ci si chinuirea, supunerea ei la umiliri si suferinte inimaginabile, primul lucru pe care instanta trebuie sa-l stabileasca- inainte de a-l trimite pe ucigas la camera de gazare, injectie letala sau pe “Jilt” – este masura in care faptasul a fost constient de actul pe care il savarsea precum si de consecintele lui. Altfel spus, nu poti condamna la moarte un om care nu stie pentru ce e trimis la moarte si nu intelege consecinta unei astfel de sentinte (va puteti imagina cu un tanar de 21 de ani consumandu-si ultima cina- privilegiu acordat celor condamnati la moarte- si spunand “puiul il pun de-o parte. Il voi manca dupa executie”?).

Aceasta este teoria. Practica i-a dovedit lui Lewis ca in momentul in care oamenii sunt pusi in postura de a judeca faptele altora, sunt mai inclinati  sa considere ca raul exista pur si simplu si ca se manifesta in unii semeni, decat sa ia in aspecte ca: traume si abuzuri sexuale repetate, comportament violent invatat, mediu familial defavorizat, marcat de agresiuni fizicie si psihice, adevarate torturi, traumatisme si leziuni cerebrale, disfunctii la nivelul neurotransmitatorilor,  legaturi defectuoase intre sistemul limbic si cortexul frontal, cele doua timpuri ale umanitatii (modulatorul comportamentului dezinhibat si primitivul).  Nu in ultimul rand, diagnostice psihiatrice ca schizofrenie paranoida ori personalitate multipla. Daca gena criminalitatii sta inca sub semnul intrebarii, faptul ca factorii de mai sus conduc catre o personalitate sociopata, potential criminala, nu mai este un mister.

Inceputul cartii este foarte interesant, pentru ca anticipeaza o lectura putin diferita, deloc plictisitoare prin folosirea termenilor de specialitate prea pomposi, fara a oripila prea mult cu detaliile socante. De fapt, Lewis nu scrie despre “cazuri”- asa cum mie-mi place sa spun ca nu scriu despre “carti”-, ci despre experienta ei de-a lungul timpului descriind felul in care s-a maturizat ca om si ca profesionist.

Incercand sa inteleaga pozitiile opuse pe care le ocupa ea si partenerul ei- neurologul- in cuplul profesionist atunci cand se ocupa de vreunul dintre cazuri, Lewis descopera cu stupoare ca, daca Jonathan se identifica puternic cu “societatea” cu trasatura ei punitiva, inchizitorie la adresa oricarui intrus ce perturba echilibrul etico-moral, ea se indentifica mai mult cu persoana care isi asteapta sentina, cu cea care, nu se stie cum, a ajuns sa comita fapte pentru care unii considera ca ar trebui sa moara. In momentul in care cei doi trebuie sa traga concluziile unui caz, fiecare este dominata de frici diferite. Jonatahan se teme ca nu cumva sa absolve de vina un psihopat inscusit in disimulare, iar Lewis se teme sa nu trimita la moarte un om… nevinovat. Ambii parteneri exprima atat de binet natura personalitatii multiple (scindarea), pe care Lewis a ignorat-o atata timp- asemeni majoritatii oamenilor de stiinta- pana cand s-a intalnit cu adevarat cu ea.

Cartea se citeste mai degraba ca un roman decat ca o carte-document. Sunt reproduse dialoguri intregi, interviuri cu criminalii audiati, iar comentariile din off ale scriitoarei completeaza cu subtilitate textul, indrumandu-ne si anticipand informatii foarte interesante. As putea spune ca se pricepe la suspans si dezlegarea unor cazuri care par sa fie fara capat.

Sunt multe fire interesnte de urmat in carte, ca de exemplu patologia criminala, interviurile clinice cu detinutii, construirea unui caz al apararii, statutul actual al condamnarii la moarte, mobilurile crimei, conceptul juridic de nebunie, etc. De fapt, este genul de carte care iti da cateva imbolduri, pentru ca tu sa ai de unde alege tema care te atrage cel mai mult.

Unul dintre aspectele interesante (printre multe altele) pe care Lewis le-a adus in discutie este condamnarea la moarte a minorilor, care, in anii ’80 cel putin, era inca aplicabila in Texas, de exemplu. Un minor de 17 ani primeste condamnare la moarte pentru niste crime cumplite. Sentinta nu se pune in aplicare imediat, evident, caci urmeaza sa fie demarate o serie de alte procedee complicate, printre care si expertizele psihiatrice pe care apararea le solicita, in speranta ca, trecand de la circumstantele agravante (brutalitatea crimei) sa se ajunga la luarea in considerare a circumstantelor atenunate (factorii care conduc la comportamentul violent- criminal, pe care i-am amintit mai sus). De multe ori presiunea sociala dicteaza verdictul, iar criminalul asteapta sa paseasca pe… The Green Mile (cine n-a vazut, sa vaza!), chiar daca dovezile psihiatrilor atesta faptul ca acel om sufera de boli psihice clare. Cum spuneam, implinirea sentintei poate dura ani de zile, timp in care criminalul de 17 ani creste… si ajunge sa fie de 22,  de 27 de ani, asa cum s-a intamplat cu unul din cazurile lui Lewis. In cei 10 ani, mediul de detentie isi pune serios amprenta, si cel mai semnificativ asupra persoanelor cu tulburari psihice, cu un nucleu al personalitatii infantil si fragil. Devin miei la taiere. Te intrebi: tot el e cel care a savarsit crimele alea oribile? Si-atunci, pe cine ducem la taiere? Lupul sau mielul?

Sa ne intelegem. Cartea nu este o pledoarie pentru absolvirea de vina, in nici un caz, desi, asa cum am sugerat putin in titlu, autoarea are tendinta de a se identifica cam periculos de mult cu criminalii. Ci este o expunere personala, care ridica destule framantari existentiale, menita sa ne intrebam nu numai “CUM A FACUT-O”- alimentand mereu curiozitatea morbida- ci si “DE CE A FACUT-O”.

Este o diferenta intre a gasi scuze, si a gasi motive. In cartea ei, Lewis gaseste motive.

De asemenea, mai ridica o intrebare interesanta: daca spunem ca vrem sa stim cum le functioneaza mintea, de ce ii omoram? Mi se pare valida interogatia si plina logica elementara.

La final, dupa o experienta destul de stufoasa si dupa concluzii similare (nebunie!) Lewis se transforma intr-o vanatoare de capatete. Miza: un psihopat adevarat, un psihopat care intruneste toti indicatorii listati in lecturile de specialitate. Un psihopat care intelege pe deplin actul sau, e constient, si il face din pura placere. Doar din placere si nu din impuls, din nevoie, manatat de o alta forta inconstienta. Pana la urma intervieveaza un calau… omul care apasa pe buton. Cel care ii alunga din viata pe criminali, ca-i vorba de scaunul electric sau camera de gazare.

***

Cateva ultime precizari despre carte. Chestii tehnice. Nu legate de traducere- haha- ci de prezentare. Cu regret spun ca astia de facura coperta si prezentarea de pe coperta patru sunt niste escroci. NU este vorba despre criminali in serie, iar autoarea NU se concentreaza asupra cazurilor Ted Bundy, Chapman– ala de-l omora pe Lennon, si, culmea nici pe Shawcross– pe care insa il prezinta cu ceva detalii. Ea aminteste de sus numitii, dar nu intra in ascunzisurile cazurilor lor pentru ca a interactionat fugitiv. Cartea nu este despre ei, asa cum incearca astia de la editura sa ne pacaleasca. E chestie de marketing, pricep, dar las-o-n colo deja mintim pe fata.

Sa observam coperta editiei americane. Zice cumva de criminali in serie? Noooo!

51JM66X0YGL._SL500_AA240_

Si inca una: NU-i vorba de criminali PSIHOPATI. Eu ma intreb: al’ de facu prezentarea la carte, oare a citit si a inteles ce-a citit si-a prezentat?

***

Overall, faina carte.

PS: tipa mai lanseaza niste piste interesante, care nu mai par atat de conspirationiste. Experimente neurologice facute pe soldatii americani care au luptat in razboiul din Vietnam. Se pare ca unul din cazurile pe care le-a spus si in carte i-a trezit suspciunea.

2 thoughts on “Ultima femeie care l-a sarutat pe Ted Bundy…

  1. Nu se vede editura prea bine😛

    Interesant..aveam si eu prin casa o chestie asemanatoare cu descrieri de cazuri celebre..trebuie sa o caut un pic sa vad exact cum se numea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s