Masters of Jazz (2009)- in sfarsit!

Anul trecut am reusit sa ajung doar la doua dintre concertele festivalului: la Monty Alexander & Count Basie Orchestra si la Nigel Kennedy.

Anul acesta am facut un efort (destul de mare), si material si fizic, sa pot participa la toate spectacolele. Trei s-au dus, cele din 23, 24 si 25 octombrie. Pe rand, despre fiecare, dar inainte sa incep, trebuie sa marturisesc nu numai ca au meritat banii (fara discutie), ci ca a fost o experienta fara de care acum cu siguranta as fi fost mai saraca.

The Jazz Storytellers: Richard Bona & Eliane Elias

RichardBona9

sursa foto: village.africanpath.com

Prima seara de jazz s-a deschis cu celebrul Richard Bona, care a venit pentrua doua oara in Romania, prima data fiind in ’89. Spune ca Bucurestiul s-a schimbat mult. Cred si eu, dar dupa felul in care a ras stregareste nu mi-am putut da seama daca era de bine ori de rau. Posibil sa se fi referit la prezenta mult mai libertina a femeilor, dunno.

Despre Richard Bona stiam cate ceva, pentru ca un prieten a avut grija sa-mi toace urechile cu cateva dintre piesele lui. Pe mine m-a cucerit cu interpretarea “No woman no cry”. E un tip carismatic si talentat, caruia ii place un public dezghetat, care sa tina la poante si sa raspunda la provocarile muzicale. In concert a interpretat si frumoasa piesa “Eyala”, cred ca singura pe care am recunoscut-o din prima.😀

Concertul lui s-a incheiat brusc, fara nici un bis, desi publicul l-a chemat inapoi.  Asta a umbrit putin bucuria de a-l auzi cantand.

elianeelias_4

Sursa foto: allaboutjazz.com

A urmat Eliane Elias, de care nu mai auzisem pana acum. Mi-a rezervat o surpriza proprie braziliencelor. O voce grava si profunda ascunsa dupa un chip delicat, foarte feminin. Unul din lucrurile care mi-a placut foarte mult a fost ca a vorbit cu publicul- de fapt nu, asta a facut Bona- ea i-a vorbit publicului despre muzica pe care o interpreta. Despre Bossa Nova si despre femeia baiana, fermecatoarea femeie baiana care seduce prin dansul ei si care nu poate fi inlocuita de nici o alta femeie, pentru ca diferenta este pe loc sesizata.

O prezenta eleganta, un concert plin de caldura care te imbia sa te cocolosesti in scaun, sa inchizi ochii si sa visezi la o ceasca de ciocolata fierbinte, stand infofolit pe o terasa la mare, toamna.

La un moment dat luminile au cazut iar Eliane impreuna cu echipa de muzicieni (un contrabasist care o acompaniaza de 19 ani!) si un baterist care a dat un solo de ne-a lasat pe toti cu gurile cascate au fost nevoiti sa cante sub lumina unui reflector mobil, palid si lesinat, motiv de gluma ironica la adresa artistilor care au nevoie de partituri pentru a-si sustine concertele.😀

Prima seara de jazz a

The Wonder of three: Chick Corea, Stanley Clarke & White Lenny

bn-20090918-G022-greatteam-357901-MI0001.standalone.prod_affiliate.50

Chick Corea m-a impresionat foarte mult. Un tip care-a venit sa cante, sa cante din suflet si sa-si transmita intreaga energie pianului, bandului si apoi publicului. A inceput in forta, naucindu-ne pur si simplu, asa cum avea sa ne zapaceasca complet si Marsalis in urmatoarea seara. C.C. e o legenda a jazzului, si destul de cunoscut publicului romanesc, pentru ca nu-i la prima vizita la noi. O surpriza colosala- pentru mine- a fost  Stanley Clarke, care a facut niste chestii uluitoare din maini, pe corzile contrabasului. Mi-a mai placut de el si ca prezenta, i se citea mereu pe chip placerea de fi acolo, pe scena, de a canta. White Lenny avea sa fie cel care se va detasa de restul bateristilor din festival pentru ca la improvizatii prefera un stil mai sincopat, cu ruperi surprinzatoare de ritm. Desi i-am apreciat talentul, il prefer pe bateristul lui Marsalis.

Concertul celor trei mi-a dat ocazia sa-mi dau seama de cat de fericit este amplasamentul instrumentelor, cu contrabasul central, in rol de mediator al comunicarii furtunoase dintre tobe si pian. Atat de frumos modula vocile celor doua instrumente incat m-as fi concentrat la infinit doar pe soaptele lui.

Unul din cele mai frumoase momente ale festivalului:

A doua seara a fost una pur si simplu emotionanta…

(ca sa continuam seria Master’s of Jazz series of unfortunate events, la concertul lui Chick Corea, la partea a doua, au intrat gongurile automat si vocea tipei care ne ruga sa ne inchidem telefoanele. Tipii ramasesera perplecsi desi au continuat sa cante iar noi am aplaudat, ca altceva oricum n-aveam ce sa facem- decat sa-i injuram pe aia si apoi sa ne scurgem pe sub scaune de rusine- chestie care, macar in gand- s-a si intamplat)

Welcome to the hard jazz cafe: The Marsalis Quartet & Mike Stern

Marsalis a fost “descoperirea” si bucuria festivalului. A fost uimitor cum piesele lor incepeau intr-un punct si sfarseau intr-altul, iar finalul se prelungea parca la nesfarsit in minute intregi de nebunie muzicala, in care toate instrumentele fuzionau si se contopeau din ce in ce mai puternic, mai zgomotos. Intr-un fel bizar, era ceva foarte erotic in muzica lui.

The+Branford+Marsalis+Quartet+Branford+Marsalis+Quartet

Sursa foto: nme.com

Prin contrast cucelelalte interpretari, Marsalis Quartet a fost mai teatral, mai alert- o isterie halucinanta, iar cand zic isterie, ma refer in cel mai pozitiv sens la bateristul Justin Faulkner. Urmarindu-l, in capul meu se invalmaseau in acelasi timp reclama de la Rexona, senzatia ca ma fugareste pe scari cu tobe cu tot si intrebarea: “alo, alo, uni te grabesti?!?”. Omul a venit sa lesine tobele alea, si asta a si facut! Le-a ciomagit cu atata pasiune si atata nerv ca ma intrebam daca mai are de schimb, pentru alte concerte…

justinfaulkner2009

Sursa foto: allaboutjazz.com

Desi nu se aude deloc bine, macar pentru idee:

Mike+Stern

Sursa foto: last.fm

Mike Stern are imaginea unui Rolling Stone. De cum a intrat pe scena ma asteptam ca din clipa in clipa sa ia microfonul, sa faca vreo schema smucita din picioare si sa inceapa sa cante Paint it black. O fi tunsoarea, silueta longilina si astenica sau pur si simplu un anumit tip de energie, mai animalica, mai putin previzibila. Nu s-a intamplat nimic din astea, ci mai mult. Am inteles ca, la fel ca Chick Corea, Mike viziteaza Romania ceva mai des, ceea ce ma face sa sper la o revenire. Pe drumul de intoarcere, de la Sala Palatului la Universitate, am tot fredonat cu prietenii ultima lui piesa, care avea niste acorduri putin orientale, foarte catchie.😀

(cand era mai tinerel, in ’90, cantand After you)

Si pentru ca tot am amintit de Rolling Stones:

Pe 25 noiembrie Masters of Jazz se va incheia cu concertul lui Jan Garbarek.

5 thoughts on “Masters of Jazz (2009)- in sfarsit!

  1. Singurul lucru care ma enerveaza la jazz este ca inca nu-s suficient de stapan pe mine incat sa-l ascult cu placere. Eu si la un concert al unei trupe favorite , la Filarmonica, oriunde..am nevoie de o perioada de acomodare in care suprim intrebarile/trairile si ma las patruns de fiorul muzicii.

    Ei bine, jazzul are pentru mine o perioada prea mare de acomodare pentru ca este o muzica ce ”ataca” la foarte multe niveluri. Cred ca doar pe J.Raducanu l-am gustat intr-un concert in Ro pentru ca eram mai tanar (la 22 de ani sunt deja garbovit) si m-am putut relaxa. Cred ca o sa-mi mai trebuiasca ceva ani sa ”get my shit together”.

  2. feeria says:

    Si mie-mi trebuie timp sa ma acomodez, iar cum pe terenul jazzului nu sunt foarte cunoscatoare, tot timpul sunt surprinsa de cate ceva, raman in urma cu ceva, ma astept la ceva si primesc altceva.
    Ce-mi place la jazz este ca oricand iti poate deturna orice metoda pe care ti-ai creat-o ca sa te ajute sa-l intelegi (nu ma refer la a intelege intelectual, dar sa-i prinzi “firul”). Asa cum jazzistii improvizeaza si e marea libertate pe care si-o ofera, asa si publicul trebuie sa improvizeze, ca sa tina pasul cu ce se intampla pe scena.

  3. feeria says:

    Am descoperit ca-mi plac mult aia mai naravasi.😀 La un moment dat ma cocotasem pe scaunul din fata mea, si sinteam in palme cum inima imi tropaia tot mai alert pe masura ce orgia de pe scena se intensifica- asta in timp ce in cap n-aveam altceva decat “holly fuck, is this for real?”. :)))

  4. feeria says:

    Ps: “la 22 de ani sunt deja garbovit”- cultura maturizeaza- ca sa nu zic imbatraneste- inainte de vreme sau mi se pare mie?😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s