Ultimele filme

Initial am fost putin dezamagita de Agora; poate dezamagita nu e cuvantul potrivit pentru ca n-aveam nici o asteptare clara de la el. Tema filmului- dominata de lupta polaritatilor- mi s-a parut foarte interesanta (crestini si pagani, stiinta si religie, cunoastere si misticism), locul si perioada (Egiptul secolului IV, Biblioteca din Alexandria) fascinante, si in general parca aveam nevoie de o calatorie intr-un trecut atat de indepartat incat sa uit pentru cateva ore de secolul innabusitor in care traiesc.

Mi-as fi dorit sa simt mai mult, sa cred cu adevarat in misiunea (sa cred in credinta?)  Hypatiei. Imaginile au fost superbe, scenariul generos, cu o poveste atractiva, actorii s-au ridicat la nivelul personajelor pe care le-au jucat, insa, emotional, n-am inteles inversunarea ascetica a femeii de a descoperi secretul sistemului solar, in timp ce lumea se rupea in doua, chiar langa ea. Metaforic, inteleg aluzia la tendita ego/alo centrista, inteleg si mesajele din subtext si am apreciat detasarea cu care regizorul a ales sa reprezinte acest personaj colectiv – crestinii (detasare tradusa in lipsa unei nevoi de a-i infatisa eminamente drept dusmani ori eliberatori). Eu am  crescut cu sigurante care pentru Hypatia reprezinta indoieli. Este greu sa faci spectatorii sa creada intr-o cauza care, in secolul nostru, ar fi considerata derizorie si complet nepragmatica. Nu este imposibil, doar ca trebuie sa lucrezi mai mult- nu-i de ajuns sa tesi o drama, sa adaugi niste turbulente folosindu-te de o perioada istorica concreta, cateva discursuri filosofice. Asta-i marea mea nemultumire.

In rest, un film important pentru vremurile astea… Rachel a fost calda si maiestuoasa- singurul personaj feminin.😀 Inteleg ca a fost premiat la Cannes filmul asta.

The imaginarium of Dr. Parnassus a avut un efect puternic asupra mea- si nu unul prea placut. Mi s-a parut un film destul de intunecat, apasator, poate si datorita tonului cenusiu general, pe fundalul caruia cand si cand mai explodeaza cate-o magie, facand posibila patrunderea in lumea viselor- si ea inselatoare, capabila imediat sa se transforme intr-un cosmar.  Am pierdut aproape 20 de minute din inceputul filmului (mai greu cu fugitul de la serviciu, pe ninsoare si zapezi) si am aterizat in momentul in care Parnassus pierde pariul cu Diavolul, realizand ca realitatea nu s-a prabusit si n-a incetat sa existe cand calugarii si-au incetat povestea lumii. In schimb, asta l-a facut sa creada in capacitatea intrunseca a lumii- a oamenilor- de a-si pastra continuitatea prin povestile proprii.

E o idee foarte frumoasa, si deloc fantasmagorica. Capacitatea noastra de a ne spune povestea despre noi insine ne asigura continuitatea identitatii. Memoria este esentiala in pastrarea Eului. Fara memorie si fara capacitatea de a ne povesti celorlalti existenta noastra e plina de umbre. Problema amnezicilor este foarte interesanta… Cine sunt cand am uitat cine sunt?

Asta-i unul din lucrurile care mi-au dat de gandit. Epoca este slab definita, asa ca ne putem imagina ca povestea ciudatului magician si a trupei sale este de cand lumea, cutreierand prin timp, potrivindu-se excentric in oricare din ultimele doua secole, reflectand dorul oamenilor dupa visele lor.

Keath Ledder este intristator de talentat. Jude, Depp si Farell- prea mari ca sa fie toti trei laolalta.

Dorian Gray mi-a adus aminte de unul din romanele adolescentei mele… si de Oscar Wilde (pe care cred ca-l voi aborda si ca personaj de carte- ca detectiv- in “Crimele de la lumina lumanarii”– asa, de amuzament). Drept ecranizare, e slabut filmul. Dupa mine, punctul forte al filmului a fost gasirea unui actor perfect pentru rolul lui Dorian. Cam la asta se rezuma filmul. Nu un actor stralucit (pacat), dar Ben Barnes este.. tulburator de potrivit (ca alura si prezenta). Are exact acea frumusete nepamanteana, androgina, retroreflexiva- intoarsa si concentrata asupra siesi; acea slabiciune a simturilor, delicatetea trasaturilor, care-l fac sa tanjeasca dupa experiente senzoriale din ce in ce mai luxuriante. Desi abunda de scene erotice, filmul e destul de lung incat sa atinga si tema constiintei, nelasand chiar golita de sens povestea. Accentele horror sunt de bun simt, nici prea mult, nici prea putin. Relaxant film, fara pretentii. Mi-a facut dor de Wilde, ceea ce e bine.

4 thoughts on “Ultimele filme

  1. Mie nu mi-a prea plăcut cum a jucat Weisz, nu cred că Hypatia era atât de zburdalnică; în schimb au fost vreo câţiva actori de plan doi foarte bine aleşi: predicatorul ăla de stradă care merge prin foc, sclavul vârstnic al Hypatiei – ce figură avea actorul ăla! – interpretul lui Kiril. Şi mi s-a părut mişto povestea sclavului Darus care, practic, nu găseşte în creştinism nicio iluminare sau salvare; nu există niciun moment magic sau de comuniune cu semenii săi şi ni se transmite destul de clar că nici nu le împărtăşeşte valorile, se lasă dus de curent.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s