Mai multe inceputuri

sau despre luxul de a fi superficial.

Acum doua seri cautam urmatoarea carte de citit. Aveam mai multe in atentie, asa ca am ales cu totul altele. De la fiecare am citit primul paragraf, sa vad care-mi sopteste discret “citeste-ma pe mine”.

Si-au fost asa:

“Tacerea din gradina”, de William Trevor, de la Editura Leda. Numele imi era extrem de cunoscut si transmitea o oarecare competenta prin sonoritatea lui; povestea ma intriga: “dincolo de cadrul idilic si viata aparent lipsita de griji, Sarah descopera, neputincioasa, o lume in care secrete de mult ingropate ies din nou la iveala, in care pacatele nu sunt niciodata ispasite”.  Cu sfortari maxime mi-am adus aminte ca citisem o carte a lui- pardon, incercasem- din colectia Cotidianul. Am inceput s-o caut in cele doua rafturi dedicate colectiei, si negasind-o m-am gandit ca probabil am renunta la ea, amintirea ei fiind prea dureroasa.😀

Sa citim:

Suntem in 1971, iar caminul de care Sarah Pllexfen a beneficiat atata timp continua sa fie o conditie existentiala necesara pentru ea”.

Sa fiu eu dereglata, dar fraza asta pompoasa mi-a parut ca ultima sfortare a unui text de a parea inteligent. Exprimarea artificiala si scortoasa poate fi pusa pe seama unei traduceri din topor, dar oricum ar fi, poate doar din curiozitate pentru subiect ma voi intoarce la carte.

Continuam cu Jerome K. Jerome, “Arta de a NU scrie un roman”, tot Leda, despre care am auzit numai lucruri faine asa ca, era in logica lucrurilor sa vad cam cat de compatibili suntem in aceasta perioada a vietii.

Am inceput cu prologul:

Cu multi ani in urma, in copilarie, locuiam intr-o casa mare, situatia pe o strada lunga si dreapta, cu cladiri cenusii, in partea de est a Londrei. Era o strada zgomotoasa, aglomerata ziua, dar linistita si pustie noaptea, cand felinarele cu gaz, putine la numar si indepartate unul de altul, erau mai degraba un fel de faruri, iar pasii greoi ai politistului care patrula in cartier se auzeau cand aproape, cand departe, cu exceptia scurtelor momente in care pasii se opreau, odata cu politistul care se oprea sa bata intr-o usa sau o fereastra, ori sa lumineze cu felinarul sau o straduta intunecata ce cobora spre fluviu.

Tragandu-mi suflul, m-am uitat pe coperta, si da, nu citeam “Toamna patriarhului” si nici eu n-aveam 16 ani, dar in acelasi timp nici punctul nu era in fraza aia cat juma de pagina. Daca ma opream la ce scria pe pagina din stanga, era mai bine: “Lui Conan Doyle, prietenul mare la inima, mare la suflet si mare la trup”. Am citit si primele pagini din Capitolul I, si, in stilul sprintar si ironic- care mi-a placut, am aflat ca o gasca de prieteni vor sa scrie un roman, in care sa stranga toata intelepciunea creierelor lor-> avantaj-client, pentru ca cititorul nu va da banii pe un singur autor.

Apoi, mi-am adus aminte de un titlu incitant si-un nume de autor pe care l-am stalcit mereu in Suki in loc de Saki. Este vorba de cartea “Lighioane si supralighioane:- Leda. Dar, sa vedem cum incepe:

Inconvenientul consta in aceea ca, de fapt, nu stii niciodata cine anume este stapanul sau stapana casei. Izbutesti sa le cunosti foxterierrii, crizantemele si, eventual, te informezi daca anecdota cu caruciorul de copii poate fi lansata in salon in gura mare sau trebuie povestita confidential fiecarui conviv in parte, de teama sa nu se scandalizeze intreaga opinie publica; dar domnul gazda sau doamna gazda raman un fel de hinterland omenesc pentru explorarea caruia nu gasesti timp nicicand.

(Reginald despre vizite)


Si, dupa atata chin si ascutit varful sagetii critice, l-am ales pe Aldous Huxley, cu “13 povestiri”, de la Editura Univers. Prima povestire, Cura de Odihna, mi-a confirmat buna alegere. Moira este o tanara femeie care la 28 de ani are prima cadere nervoasa, si ii este recomandata de catre medic o cura de odihna, departe de sotul- un om de stiinta foarte respectat, care-ncearca sa-si traiasca viata pe cele mai inalte culmi ale intelectualitarii si spiritualitatii-, si de tatal ei, care mereu a tratat-o ca pe un copil prostut, fortand-o, practic, sa-si pastreze copilareala in detrimentul construirii unei personalitati armonioase. In aceasta mini-vacanta petrecuta la Florenta, cunoaste un italian, Tonino, iar pasiunea care porneste de la capriciul de a avea un barbat atat de saritor si de priceput pe langa ea, care s-o ajute in toate, se transforma in suferinta si disperare. Farmecul povestii este dat de subtilitatea psihologica a autorului, de interesul lui pentru interioritatea personajelor, si de stilul sau de a te face sa te razgandesti taman cand erai sigur de caracterul si de motivatia unuia sau altuia.

Cum se zice, sa fie intr-un ceas bun!😀 Mai am 12.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s