Arta de a induce in eroare

Dupa cum a inceput cartea lui Jerome K. Jerome, Arta de a nu scrie un roman, ma asteptam la un roman senin, glumet, inteligent, de la un cap la altul, but books, as life, are like a box of chocolate- you never – really- know what you’re going to get. (run, Forrest, run)

Patru prieteni se hotarasc sa scrie impreuna un roman, gandindu-se sa stranga in paginile lui toata experienta si talentul, un fel de tur de forta care sa satisfaca orice cititor, si care sa-i epuizeze chiar si pe ei. Se intalnesc periodic, la fiecare intalnire incercand ba sa stabileasca genul romanului, ba eroul sau intriga. De fiecare data sfarsesc prin a povesti despre alte intamplari, petrecute lor sau altora, despre vise, dorinte, reflectii asupra vietii si oamenilor, astfel incat nu ajung, practic, sa scrie nici o pagina din cartea lor.

Povestile sunt cand comice, cand triste; descretesc fruntea sau o adancesc in ganduri. Povesti despre pisici, despre oameni chinuiti, despre vise spulberate, relatii, despre femei, barbati, copii, intamplari neobisnuite… toate pastrand o suplete in exprimare si un narator nu tocmai novice in ale relatarilor.

Mi-as fi dorit ca personajele sa aiba o voce mai distincta, mai clara, mi-as fi dorit sa-i cunosc mai bine pe acesti patru barbati, si sa o fac prin prisma povestilor pe care le spun. Asta e singurul lucru care am simtit ca a lipsit, sau poate nu am inceput eu lectura cu cartea care trebuia?

Cartea lui J.K.J. mi-a amintit de trei lucruri:

  • cat de mult imi place umorul englezesc;
  • finalul unei carti este extrem de important (orice final e foarte importat)… cartea lui a avut un final bun:

Exista un basm pe care l-am citit cu multi, multi ani in urma si care nu a incetat niciodata sa ma urmareasca. Vorbeste despre un baietel care s-a urcat odata pe un curcubeu. La capatul curcubeului a descoperit un oras minunat. Casele erau din aur, strazile erau pavate cu argint, iar lumina care stralucea deasupra lui era asemenea luminii ce se revarsa deasupra lumii adormite in zori. In acest oras erau palate atat de frumoase incat numai prinvindu-le ti se implineau dorintele. Templele erau atat de perfecte incat celor care ingenuncheau acolo le erau iertate pacatele. Si toti barbatii care locuiau in acest oras minunat erau nobili si buni, iar femeile mai frumoase decat femeile din visurile unui tanar. Iar numele orasului era “Orasul lucrurilor pe care oamenii aveau de gand sa le faca”

  • incercarea, cu fiecare capitol din carte, a celor patru de a-si scrie romanul, dar fara sa finalizeze vreodata ceva concret mi-a amintit de cititorul lui Calvino, care incerca in zadar sa termine cartea inceputa, ce parea sa se transforme mereu in altceva, si sa se intrerupa exact cand simtea ca incepe sa priceapa ce se intampla. Daca intr-o noapte de iarna un calator.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s